Intră acum și în grupul de
R: Sunteţi un muzician tânăr care vă bucuraţi deja de un palmares artistic interpretativ naţional şi internaţional, ţinând cont de premiile pe care le-aţi obţinut până acum, de concertele susţinute, dar în acelaşi timp sunteţi şi un „produs” al Şcolii româneşti de muzică. În cel fel v-a ajutat pregătirea în învăţământul românesc de profil în cariera dumneavoastră artistică ulterioară şi cum credeţi că ar trebui abordată, în prezent, educaţia muzicală în şcoli?
Horia Dumitrache: Se poate spune că sunt unul dintre produsele şcolii româneşti de muzică. Am fost elev la Suceava, la Liceul de Artă, timp de şase-şapte ani, apoi şase ani am fost student la Bucureşti şi am avut trei profesori de clarinet, respectiv domnul profesor Doru Albu la Suceava, iar la Bucureşti pe maeştrii Valeriu Bărbuceanu şi Ion Cudalbu. Sigur că, înlănţuite, informaţiile au fost utile de la bun început. Sincer să vă spun, nu ştiu cum merge exact sistemul de învăţământ de la noi acum. Eu am plecat de mult timp din România şi nu prea ştiu exact cum merg lucrurile aici.
R: Dar aţi venit în contact cu alţi tineri interpreţi români.
H.D.:Nu a fost prea mult timp să-mi dau seama aşa cum aş fi vrut eu. Sigur că, la un moment dat, mi-am pus problema.
R: Dacă e să ne întoarcem în timp, cum aţi fi vrut să decurgă procesul didactic atunci când eraţi elev şi student? Vi s-a părut că exista o anumită rigiditate în predare, în relaţia dintre profesor şi elev?
H.D.: La vremea respectivă poate că a fost o lipsă de comunicare, de informare şi de informaţie, dar într-un fel m-a motivat să caut singur informaţii şi prin internet, prin cd-uri, prin materiale documentare, despre ceea ce mă interesa. Nu cred că mi-a fost mie suficient. Exact în anii 1995 când am fost la Bucureşti până în 2001. În aceşti şase ani şi am simţit nevoia de mai mult şi ştiam exact ce, e vorba de muzică, de informaţie, de tehnică clarinetistică, de cultură şi aceasta m-a determinat să plec să mai fac şi alte studii în străinătate. La Suceava, nu pot spune că am simţit lipsa, pentru că eram începător, iar anii petrecuţi la clasa profesorului Albu au confirmat ulterior baza solidă. Cu Doru Albu am avut şi am o relaţie specială. Am avut mare noroc să-mi fie profesor. Ajungând la Bucureşti, deschizându-mă, schimbând locul, alţi profesori, altă mentalitate, alt repertoriu, alte instrumente, ei ofereau ceva, teoretic, dar practică nu se făcea la aşteptările mele. Între timp, erau două semestre, cu examene, trebuia să lucrezi, să scoţi produsul.
R:Credeţi că acum elevii şi studenţii au un acces mai larg la informaţia de specialitate?
H.D.:Sigur că da. Am ţinut nişte cursuri de măiestrie în ultimii trei ani la Bistriţa şi la Neamţ şi de acolo mi-am dat seama că lucrurile s-au mai schimbat. De exemplu, toată lumea se plânge de lipsa fondurilor, sunt tot mai mulţi studenţi şi elevi , nu au săli de studiu, iar liceele de artă sau Conservatoarele nu pot achiziţiona instrumente, se lucrează tot cu instrumente învechite. Am mai auzit că la orice concurs organizat aici, în România, nu sunt săli de studiu, nu ai posibilităţi, dar am fost cooptat în juriu la Concursul Lira de Aur de la Suceava în anul 2008 şi am avut ocazia să aud nişte elevi fantastici. Asta vine din talent, dintr-un studiu intens, şi, dincolo de barierele materiale, până la urmă tot reuşesc.
R: Trecând într-un alt registru, aţi declarat, în urmă cu câţiva ani, într-un interviu acordat unui cotidian nemţean, că arta este mai accesibilă în România. Cum vedeţi astăzi lucrurile, cum aţi argumenta acum această opinie?
H.D.:În momentul de faţă, opinia mea este oarecum diferită. Pot spune că arta este mai accesibilă în sensul că fiecare are dreptul de a se manifesta, dar nu în orice tip de muzică. Se poate cânta, se poate organiza un concert, undeva. Lumea are acces mai larg, iar artiştii, fie ei muzicieni, au posibilitatea de a se exprima, iar oamenii se angrenează mai uşor pentru a crea un eveniment. Însă, din punctul de vedere al condiţiilor pe care le oferă sălile de spectacole, lucrurile stau un pic diferit. Este mai greu pentru mine, dar şi pentru alţi muzicieni, să susţii un concert într-o sală neîncălzită. Referindu-mă la public, accesul la cultură este mult mai facil în străinătate decât aici. Însă, aici, interesul local este destul de scăzut şi n-are importanţă genul de muzică, clasică, modernă, romantică…Poate că o mai bună publicitate a evenimentelor de acest fel ar aduce un public mai numeros, astfel publicul ar putea să afle ce anume l-ar motiva mai tare. Cine plăteşte afişe să le pună alături de celelalte care anunţă un alt tip de concert? Cred că este şi o lipsă de informare…
R: Cum a fost drumul dumneavoastră către succes plecând din România? Aţi avut numeroase concerte în Olanda, Elveţia, Austria, Spania, China, Ungaria, Italia, dar şi în România.
H.D.:Vorbiţi de succes, dar eu îl consider o normalitate. Nu e peste limită să mă consider eu foarte norocos sau cu mult succes. Aşteptam să fie aşa, m-am pregătit pentru asta, dar îmi pare bine că spuneţi aşa, mă face să mă simt foarte bine.
R: Totuşi, sunt şi alţi artişti care au plecat şi poate că n-au avut şansa dumneavoastră de a cânta pe marile scene ale lumii…
H.D.: E o şansă, iar fără puţin noroc nu cred că reuşeşti. Şansa mea a fost că atunci când am ajuns în Elveţia am fost găzduit de nişte prieteni extraordinari, inimoşi, pe perioada admiterii. Am luat admiterea la Hochschule der Kunste Bern, la clasa profesorului Ernesto Molinari. Când am revenit în toamnă în Elveţia, m-am reîntors la respectivii prieteni care s-au oferit să mă cazeze pe perioada studiilor fără nici un fel de pretenţii. Pentru mine acest lucru a însemnat mai mult timp pentru studiu fără să fiu apăsat de grija unui cămin şi s-au văzut imediat şi rezultatele. Am avut colegi străini sau elveţieni care trebuiau să muncească pentru a-şi plăti cazarea, să-şi facă un nivel de trai. În primul an de studiu, am câştigat la un concurs prima bursă, apoi au fost şi alte concursuri unde am câştigat şi acolo, profesorii au văzut imediat că sunt interesat, m-au chemat într-un ansamblu de muzică de cameră şi aşa au început concertele. Dacă s-ar fi întâmplat ceva la care nu m-aş fi aşteptat, nu aş fi calculat, asta a fost timpul, timpul de care eu aveam nevoie pentru studiu, că la şcoala respectivă şi la nivelul la care profesorii aşteptau ca noi, studenţii, să ajungem, era mare. După ce am obţinut bursa respectivă am fost membru al Ansamblului Paul Klee din Berna. Cred că au fost mai multe posibilităţi pentru mine în străinătate, decât ar fi fost aici. E foarte importantă acolo comunicarea cu persoana, e un respect deosebit, spontan.
R: În prezent, mai faceţi parte din Ansamblul Paul Klee?
H.D.: Între timp m-am mutat la Budapesta, dar mai colaborez cu ei. Soţia mea e unguroaică şi ne-am stabilit în Ungaria, eu gândindu-mă că sunt mai flexibil cu muzica, ceea ce e adevărat.
R: Cum v-aţi acomodat în plan muzical în Ungaria?
H.D.: Păi, m-am acomodat. Trebuie să ştii limba, mi-am dat seama de anumite reguli pe care simţeam că trebuie să le respect şi atunci am încercat, dar au trecut doi ani ca să mă obişnuiesc, să-mi fac anumite contacte, să comunic cum trebuie, însă acum mă simt foarte bine la Budapesta, am concerte, deci este de treabă.
R: Vorbiţi-ne puţin despre recentul turneu din China împreună cu Wienner Schloss Kammerphilarmonie . Cum a fost întâlnirea cu publicul chinez?
H.D.: A fost pentru prima dată când am concertat în China, când am venit în contact cu publicul majoritar chinez. Am avut şapte concerte şi, ceea ce este extraordinar, este interesul pentru muzică, şi nu numai. În jumătate din oraşele în care am fost nu ar fi o cultură pentru muzica clasică europeană, dar acolo se ştie tot, dintr-un motiv anume, se ştie. A fost o experienţă incredibilă, lumea vorbeşte în cunoştinţă de cauză. Există un interes pentru că se întâmplă ceva. O orchestră din Europa vine la ei să le cânte ceva. Toate afişele care erau scrise în chineză anunţau acest eveniment. E o diferenţă de interes. Au ieşit bine concertele şi am fost aplaudaţi la scenă deschisă. Interesul unei orchestre străine care e în turneu e să se manifeste corect, pentru că asta înseamnă viitorul ei.
R: Cum aţi ajuns să colaboraţi cu Wienner Schloss Kammerphilarmonie?
H.D.: La programul pe care îl ceruseră mai trebuia un colaborator. Şi aşa am ajuns eu. Dirijorul, Ajtony Csaba, are orchestra lui, care e o orchestră de muzică contemporană de la Viena. Dirijorul s-a născut în Transilvania, pe lângă Cluj, ungur ajuns în Budapesta şi plecat mai departe la Viena. Acolo are orchestra lui care se cheamă Mitteleuropaeisches Kammerorkester cu care am avut o colaborare anul trecut, în primăvară. Au fost mai multe concerte, printre care şi la Bucureşti. El a fost chemat dirijor la orchestra pentru China şi tot el a ajutat să aducă şi colaboratori. Am apreciat că s-a gândit şi la mine. Repetiţiile au fost înainte de Crăciun, iar plecarea în China a fost în timpul Crăciunului. Nu mi-a fost uşor să-mi las familia de sărbători, dar a meritat efortul.
R: Cum împăcaţi viaţa de familie cu pasiunea pentru muzică? Sunteţi mereu plecat, aveţi concerte în diferite locuri ale lumii.
H.D.: Mereu se găseşte o soluţie, am parte de înţelegere, pentru că şi soţia mea călătoreşte mult. E un pic altfel decât viaţa de zi cu zi, dar trebuie să ştiţi că nu călătoresc mereu. Se întâmplă să fie dintr-o dată multe, dar apoi sunt şi pauze. Ne-am obişnuit fiecare cu programul celuilalt.
R: În ce proiecte sunteţi angrenat acum sau în viitorul apropiat?
H.D.: Este un proiect pe care mi-aş fi dorit să-l fi înfăptuit de vreun an. Şi anume, un program pentru clarinet sau clarinet bass solo, un fel de workshop la Budapesta unde vreau să invit tineri compozitori ungari şi studenţi. Sunt foarte interesat de actualitate în Ungaria, pentru că eu călătoresc, ei călătoresc şi noi suntem în Ungaria, dar nu ne ştim. Vreau să încurajez tinerele talente. Ce aş vrea să cânt la acest workshop sunt lucrări muzicale moderne, contemporane. Pe asta vreau să mă axez acum, merg cu timpul, iar muzica modernă încearcă să meargă la pas cu tehnologia. Iniţiativa acestui workshop îmi aparţine, dar organizarea lui va fi împreună cu tinerii compozitori. Voi avea un repertoriu ales de mine, cu muzică modernă contemporană, dar şi cu lucrări ale tinerilor compozitori. Următorul proiect este la sfârşitul lunii martie. Sunt membru al unui ansamblu din Elveţia care se numeşte Laboratorium şi cu ei voi avea două concerte în Spania, din care unul este la sfârşitul lunii martie, iar celălalt în luna mai, la Madrid. Iar în aprilie am altceva, ceea ce mă face să cred că voi putea organiza acest workshop în toamna viitoare. Apoi, eu predau cursuri de clarinet la o Şcoală de muzică în Budapesta şi îmi ia foarte mult timp. Trebuie să fac şi asta, pentru că e o bază foarte importantă de a avea un loc de muncă în Ungaria.
R: Ce paşi ar trebui să urmeze un muzician român, proaspăt absolvent al unui conservator, pentru a avea succes ?
H.D.: Un muzician trebuie să fie în formă constant, să-şi găsească acele contacte de care are nevoie. Dar cel mai important este să ştie exact ce vrea, în ce domeniu vrea să progreseze, pe ce tip de muzică vrea să se axeze, să studieze şi să se pregătească asiduu.
Horia Dumitrache este membru al Ansamblului Laboratorium din Elveţia şi din 2005 locuieşte la Budapesta.
Intră acum și în grupul de
