Intră acum și în grupul de
În luminoasa vale dintre Obcina Mare și obcina Feredeu, acolo unde se întretaie câteva dintre traseele turistice ale Bucovinei, se află comuna Vatra Moldoviţei. Prin Vatra Moldoviței trece drumul celor care după ce s-au recules la Bogdania, Putna, Sucevița vor să-şi alinte sufletul cu albastrul inconfundabil al Voronețului, albastru care își modifică strălucirea cu fiecare moment al zilei și care, în timpuri demult apuse nu i s-a confesat decât maestrului Pablo Picasso. Pe aici au trecut și cei care căutau altarele solare ale geto-dacilor din Rarău și Călimani (cei 12 Apostoli), dar și cei care caută traspunerea cântecului strămoșesc în ceramică de Marginea, în icoane câmpulungene sau în alte obiecte lăsate moștenire de la vestiții meșteșugari. Prin Vatra Moldoviței trec toate drumurile micului rai care este Bucovina, rai împrejmuit de sfioase curcubee care obişnuiesc să cuprindă izvoarele râuleţului Moldoviţa şi întâlnirea acestuia cu legendara Moldovă dincolo de podul Vamei.
Vatra Moldoviței ascunde povești de viață, ascunde obiceiuri păstrate de bătrânii care au rămas acum doar cu speranța că nepoții lor vor iubi cu aceeși patimă întreaga comoară de tradiții.
Comuna are pe lângă ea trei sate (Valea Stânii, Ciumârna și Paltinu), cele din urmă având un element aparte – huțulii. ,,Huțulii duc o viaţă de pasere pribeagă, original şi liberă”, spunea Mihai Eminescu. Huțulii amintesc prin comportamentul lor de poetul scoțian Burns care afirma: ,,Decât să tai un om, mai bine fac vreo zece”.
Misterioși, discreți, dar cu un optimism și o tenacitate rar întâlnită în zilele noastre, huțulii rămân o enigmă până în momentul în care reușești să schimbi câteva vorbe cu ei.
Huţulii sunt oameni puternici, înfrăţiţi la nevoie cu singurătatea, astfel reuşind să supravieţuiască într-o lume în care doar cei mai buni au siguranţa zilei de mâine.
Am norocul să-l găsesc pe nea Costan în curtea sa, păzită de un câine alb, ciobănesc cu colții ieșiți în afară, gata-gata să-și apere stăpânul. Nea Costan își trăiește fiecare ceas al vieții făcând ceea ce îi place. Sculptează din pasiune sau din dorința de fi mai aproape de tatăl lui. ,,Sculptând, cred că fac cea mai frumoasă pomană străbunilor mei”, spune el cu lacrimi în ochii săi de un albastru curat și limpede ca izvorul ce curge lin din munți. Atunci când lasă lemnul deoparte se apucă de o altă îndeletnicire tare dragă lui, și anume confecţionarea opincilor, iar în zilele umbrite de melancolia diafană se aşază pe prispa casei, lângă colţarii sculptaţi în modele tradiţionale şi cântă din fluieraşul care, spune el, îi va rămâne mereu cel mai bun prieten.
Mărturisește, cu vocea tremurândă, că s-a dus vremea în care sătenii se adunau la poalele dealului, la șezătoare. Este uimit și totodată contrariat de graba cu care trăiesc până și copiii lui acum, spunând că viața lui a fost trăită chibzuit, cu calm, ,,că doar viață fără greutăți nu există și nici nu va exista pe fața pământului”.
Nu ar putea părăsi niciodată locurile acestea, nu ar putea să nu meargă la biserica satului, o bisericuţă cu turlă mică şi ferestre mari, loc în care nea Costan își regăsește toate gândurile, până și cele mai ascunse simțiri pe care nu îndrăznește să le povestească nimănui din teama de a nu fi o povară. „Poate viața îmi va fi acoperită cu pământ, dar sufletu-mi va rămâne pe veci, aici în satul meu”, a spus bătrânul.
Lumea huțulă a reușit să își păstreze identitatea, unicitatea atâta timp cât nu a relaționat prea mult cu nebunia realului. Din păcate acum, huțulii ca mici producători nu mai au șanse în această socitate de consum bazată doar pe import. Ei au fost și vor rămâne o parte din istorie, o frumoasă poveste de autenticitate.
Loredana Bertişan,
Palatul Copiilor Suceava
Intră acum și în grupul de
