Există întâlniri în viață care par întâmplătoare și pe care numai timpul le transformă în semne ale unei necesități interioare. Uneori, ceea ce numim destin nu se manifestă prin evenimente spectaculoase, ci printr-o succesiune de atracții, afinități și revelații care, privite retrospectiv, alcătuiesc o geometrie secretă a existenței. M-am întrebat adeseori dacă apropierea mea spirituală de Constantin Brâncuși, interesul constant pentru opera sa și, mai ales, apariția Expresionismului Arhetipal nu au o legătură mai profundă decât aceea a unei simple opțiuni intelectuale sau artistice. Poate că răspunsul trebuie căutat undeva mai departe, în geografia originilor mele.
M-am născut la Baia de Aramă, în nordul Mehedințiului, la aproximativ cincizeci de kilometri de Hobița, satul în care s-a născut Constantin Brâncuși. Această apropiere geografică nu a avut, desigur, o semnificație conștientă în copilăria mea. Nu puteam ști atunci că, dincolo de distanța măsurabilă dintre două localități oltenești, se afla o posibilă punte între propria mea devenire și universul unui artist care avea să-mi marcheze decisiv existența. Nu am crescut cu certitudinea unei înrudiri spirituale cu Brâncuși. Dimpotrivă, această afinitate s-a construit lent, prin lectură, observație, studiu și o fascinație care, în loc să se consume, s-a amplificat de-a lungul anilor.
În filosofia culturii, P. P. Negulescu a acordat un rol important condițiilor geografice și istorice în geneza formelor culturale și în orientarea gândirii. Mediul în care se naște și se dezvoltă un om nu reprezintă doar un decor exterior al existenței sale. El participă, într-o manieră complexă și greu de cuantificat, la formarea sensibilității, a experiențelor primare și a reprezentărilor prin care individul ajunge să înțeleagă lumea. Nu este vorba despre un determinism geografic rigid, despre ideea că muntele ar produce un anumit tip de om, iar câmpia altul, ci despre o influență subtilă, mediată de memorie, tradiție, peisaj și cultură.
Pornind de la această perspectivă, mă întreb dacă proximitatea spațiului meu natal față de Hobița nu reprezintă una dintre acele circumstanțe biografice care capătă sens abia retrospectiv. Nu susțin că simpla apropiere geografică de locul nașterii lui Brâncuși explică atracția mea pentru opera sa. Ar fi prea simplu și, în același timp, prea comod. Dar cred că apartenența la un anumit orizont geografic și cultural poate lăsa în structura sensibilității noastre o disponibilitate pentru anumite forme de expresie, pentru anumite raporturi cu natura, materia, simbolul și spiritualitatea.
Oltenia în care m-am născut este un spațiu al contrastelor: austeritate și exuberanță, teluric și solar, asprime și lirism. Este un teritoriu în care tradiția populară, miturile, simbolurile și memoria ancestrală au o prezență aproape palpabilă. Într-un asemenea univers, formele nu sunt niciodată numai forme. Ele păstrează ceva din experiența colectivă, din ritualurile și credințele generațiilor care le-au precedat. Poate că tocmai această familiaritate originară cu un univers simbolic a făcut ca, mult mai târziu, să recunosc în sculptura lui Brâncuși nu doar o revoluție a limbajului plastic, ci și o extraordinară întoarcere la esențele arhetipale ale existenței.
Brâncuși nu a plecat din Hobița pentru a reproduce lumea satului său. A plecat pentru a descoperi, printr-un proces radical de purificare a formei, ceea ce era universal în experiența sa originară. În opera lui, tradiția nu devine nostalgie, iar folclorul nu se transformă în ornament. Ele sunt transfigurate. Materia se desprinde de anecdotic, forma se eliberează de imitația realității, iar sculptura începe să vorbească despre ceea ce nu poate fi reprezentat în mod direct: zborul, iubirea, nașterea, sacrificiul, infinitul.
Am avut nevoie de decenii de apropiere intelectuală de Brâncuși pentru a înțelege cât de radicală este această transformare. Ceea ce m-a fascinat nu a fost numai capacitatea lui de a simplifica forma, ci mai ales intuiția că simplificarea poate deveni o cale către complexitatea invizibilului. În Pasărea în văzduh, nu mai întâlnim reprezentarea descriptivă a unei păsări, ci însăși aspirația zborului. În Sărutul, două ființe se contopesc într-o unitate simbolică, depășind individualitatea anatomică. În Coloana fără sfârșit, repetiția geometrică dobândește dimensiunea unei meditații asupra infinitului.
Am recunoscut în aceste opere o formă de gândire artistică în care vizibilul devine poarta de acces către invizibil. Nu este întâmplător că această relație avea să devină una dintre preocupările mele fundamentale.
Drumul meu către artă nu a fost unul liniar. Literatura și pictura au coexistat în universul meu creator, două modalități diferite de a explora aceeași realitate interioară. Dacă scrisul mi-a oferit posibilitatea de a construi lumi prin cuvinte, pictura mi-a permis să caut structuri vizuale capabile să exprime ceea ce limbajul verbal nu poate întotdeauna cuprinde. M-am considerat întotdeauna un fel de Ianus bifrons, cu două fețe orientate către literatură și artă, dar unite de aceeași obsesie pentru sensurile profunde ale existenței.
În jurul anilor 2000–2001, în Bucovina natală, am început să formulez ideile care aveau să conducă la apariția Expresionismului Arhetipal. A fost o perioadă de acumulare și de cristalizare intelectuală, în care reflecția asupra operei lui Brâncuși s-a întâlnit cu fascinația pentru pictura totemică a lui Ion Țuculescu, pentru universul vizual al lui Paul Klee și pentru psihologia analitică a lui Carl Gustav Jung. Aceste influențe nu au funcționat ca modele de imitat, ci ca puncte de convergență ale unei căutări personale.
Dacă Brâncuși m-a învățat să privesc forma dincolo de aparența ei, Jung mi-a oferit instrumentele conceptuale pentru a înțelege persistența imaginilor primordiale în inconștientul colectiv. Ion Țuculescu mi-a arătat cum simbolurile arhaice pot deveni energie picturală, iar Paul Klee mi-a confirmat că imaginea poate funcționa ca o formă de gândire autonomă, capabilă să dezvăluie structuri invizibile ale realității.
Expresionismul Arhetipal s-a născut din această întâlnire de perspective. Nu mi-am propus să inventez o nouă formulă stilistică, ci să construiesc un teritoriu artistic în care figurativul și abstractul să nu mai reprezinte două tabere opuse. Am căutat un limbaj în care imaginea să poată recupera memoria simbolică a umanității, în care semnul, culoarea și forma să redevină purtătoare de semnificații originare. M-au interesat rigoarea și misterul, matematica și lirismul, simplitatea și paradoxul. Am urmărit acel punct de echilibru în care o imagine aparent simplă poate conține o întreagă lume de tensiuni spirituale.
În acest sens, Brâncuși a fost mai mult decât o influență artistică. A fost un precursor al unei atitudini creatoare pe care am încercat să o dezvolt în propriul meu limbaj. Nu am urmărit să preiau formele sale sculpturale și să le transpun în pictură, ci să înțeleg principiul care le-a făcut posibile: eliminarea accidentalului pentru a ajunge la esență, întoarcerea la arhetip printr-o formă modernă, eliberarea expresiei de constrângerile reprezentării convenționale.
În 2003 am realizat prima mea pictură în ulei, în cadrul unui atelier din Saint-Laurent-du-Pont, în Franța. A fost un moment important al devenirii mele plastice, dar nu începutul preocupărilor teoretice care îl precedaseră. Ideea Expresionismului Arhetipal exista deja, iar primele sale materializări aveau să transforme treptat reflecția în experiență vizuală. Seria Text and Time a devenit unul dintre primele teritorii de explorare ale acestei concepții, în care scrierea, timpul, semnul și memoria se întâlneau într-o structură plastică proprie.
În mod paradoxal, pentru a-mi descoperi propriul limbaj artistic a trebuit să mă întorc mereu la o întrebare pe care Brâncuși o formulase, în esență, prin întreaga sa operă: ce rămâne atunci când eliminăm tot ceea ce este secundar? Răspunsul meu nu putea fi același cu al sculptorului. Pictura presupune alte posibilități, alte tensiuni și alte raporturi între materie și imagine. Dar principiul căutării era înrudit. În picturile mele, arhetipurile nu sunt reconstituiri muzeale ale unor simboluri străvechi, ci forme vii, supuse transformării, capabile să absoarbă experiența contemporană și să o pună în dialog cu memoria ancestrală.
Ulterior, Bucovina a devenit un alt teritoriu esențial al formării mele. Nu locul nașterii, ci un spațiu al devenirii, al sedimentării culturale și al construcției unei identități intelectuale și artistice. Dacă Oltenia mi-a oferit geografia originară, Bucovina mi-a oferit un alt orizont spiritual, marcat de interferențe culturale, de istorie și de o sensibilitate aparte față de diversitatea tradițiilor. Între cele două spații s-a construit o geografie interioară care nu se reduce la suma locurilor traversate, ci reprezintă o sinteză personală a experiențelor și memoriilor lor.
Privind retrospectiv, apropierea mea de Brâncuși capătă astfel o semnificație specială. M-am născut la o distanță relativ mică de Hobița, dar am avut nevoie de o viață întreagă pentru a înțelege ce ar putea însemna această vecinătate. Nu cred în explicații mistice simplificatoare și nici în ideea că geografia ar putea dicta în mod mecanic destinul unui artist. Cred însă în existența unor afinități profunde între locurile de origine, structurile sensibilității și direcțiile pe care le urmează imaginația creatoare.
Poate că atracția mea pentru Brâncuși a fost, într-un fel, o recunoaștere întârziată. Poate că anumite structuri ale imaginarului meu, formate într-un spațiu cultural apropiat de cel al sculptorului, au găsit în opera lui o posibilitate de articulare și de conștientizare. Iar Expresionismul Arhetipal, conceput la începutul acestui mileniu, a devenit una dintre expresiile acestei întâlniri dintre geografia originilor, memoria culturală și libertatea imaginației.
Astăzi, când privesc retrospectiv drumul de la Baia de Aramă la Hobița, de la studiul îndelungat al operei lui Brâncuși la formularea propriului meu concept artistic, nu mai văd doar o succesiune de întâmplări biografice. Văd o posibilă continuitate între un spațiu originar, o fascinație intelectuală și o construcție artistică. Nu o filiație în sensul imitației sau al descendenței, ci o înrudire de întrebări fundamentale.
Brâncuși a transformat memoria locului natal într-un limbaj universal. Eu am încercat să transform memoria arhetipală a umanității într-un limbaj pictural și teoretic contemporan. El a căutat esența formei în sculptură; eu am căutat-o la intersecția dintre pictură, simbol și inconștientul colectiv.
Poate că nu este întâmplător că două dintre cele mai importante repere ale devenirii mele artistice – locul nașterii și universul lui Brâncuși – se află atât de aproape unul de celălalt. Dar nici nu este suficient să te naști aproape de un mare artist pentru a-i înțelege opera. Este nevoie de o lungă călătorie intelectuală, de răbdare, de îndoială și de capacitatea de a transforma admirația în creație personală.
Geografia poate fi o matrice, nu o sentință. Locul natal poate păstra în noi o memorie pe care nu o putem identifica imediat, dar care, la un moment dat, își găsește forma de expresie. În cazul meu, această formă s-ar putea numi Expresionism Arhetipal.
Iar între Baia de Aramă și Hobița, între memoria originilor și universalitatea operei lui Brâncuși, descopăr astăzi nu atât o coincidență geografică, cât o posibilă explicație a unei vocații.
The visible hesitates. The invisible does not blink.
