O Romanie cu doua viteze ?

 Deseori, cînd se discută despre Moldova, se afirmă că este „cea mai săracă zonă a ţării” şi, ca atare, cea mai săracă zonă din Uniunea Europeană. Că lucrurile se prezintă astfel nu poate fi îndoială, dar această afirmaţie ar trebui însoţită de o explicare a situaţiei şi, mai ales, de o soluţie de depăşire a ei. În lipsa unor explicări şi soluţii, afirmaţia respectivă capătă aspect de invectivă şi de nemeritată subclasare a milioanelor de români moldoveni care au contribuit (mult mai mult decît alţii) prin munca, inteligenţa şi sacrificiul lor la construcţia statului România. Unii dintre românii din zona de vest a ţării (care îşi numesc, de altfel, cu multă emfază toate instituţiile ca fiind de vest), cînd ajung în funcţii de conducere, sînt agasaţi de ideea că trebuie să ţină seama de Moldova, ca şi cum ei ar reprezenta altă lume (cea de vest, desigur !), iar nu tot lumea românească. Ei uită, de fapt, că, deşi au făcut parte dintr-un imperiu, n-au fost niciodată „imperiali”, iar poziţia geografică nu i-a făcut să fie altfel, adică să reprezinte altă civilizaţie, prin lipsă de necinste şi de hoţie, prin predispoziţie deosebită pentru cunoaşterea ştiinţifică etc., ceea ce într-adevăr le-ar da dreptul să se considere astfel. Prin urmare, transformările în sens european din zonele româneşti aflate sub ocupaţie austriacă nu s-au făcut nici la iniţiativa românilor de acolo şi nici prin proiectele lor, iar ataşamentul pentru ele, desigur lăudabil, nu s-a născut prin conştientizarea valorii lor, ci prin faptul că le-au fost impuse.

Altădată, românii din Principate, în special cei din Moldova, considerau pe românii din Imperiul austro-ungar ca fiind fraţii de peste munţi, iar aceştia vedeau în unirea cu „ţara” singura soluţie pentru a scutura jugul asupririi naţionale, încît se poate spune că, pe de o parte, asupriţii imperiului aveau întreaga solidaritate a celor de un neam cu ei de dincolo de munţi şi că, pe de altă parte, rezistenţa la desnaţionalizare a acestor asupriţi a fost susţinută de posibilitatea unui stat naţional împreună cu aceştia. Este greu de precizat, de aceea, cîţi dintre românii „imperiali” (şi „de vest”) ar mai fi rămas români şi care ar fi fost statutul lor, dacă alături nu ar fi fost „ţara” la care să aspire.

O analiză cinstită conduce la observarea faptului că, dacă se are în vedere ce a însemnat Unirea pentru diferitele provincii româneşti, rezultatul este diferit de la una la alta. Că Unirea a fost un ideal pentru înfăptuirea căruia trebuia luptat şi chiar făcute unele sacrificii (care în mod normal urmau să fie suportate în egală măsură de toţi) este în afara oricărei discuţii. Însă acest ideal era firesc să vizeze o stare de mai bine pentru toţi, căci altfel nu putea reprezenta nici o raţiune pentru a-i urmări înfăptuirea. Este absurd deci să se admită că pentru Moldova unirea presupunea doar situaţia de a ocupa ultimul loc între provinciile ţării. De aceea, afirmaţia unui „patriot” moldovean potrivit căreia el vrea unire chiar de-ar fi „să crească troscot pe uliţele Iaşului”, nu face decît să lovească în semnificaţia unirii, mai ales că acest „patriot” nu şi-a propus să profite el însuşi de frumuseţea troscotului ieşean, ci s-a cocoloşit în saloanele bucureştene, pline de doamne îndatoritoare, şi a urmărit numai să trăiască în îmbuibare, lansînd periodic slogane patriotarde, gustate pînă astăzi de cei cu minte puţină.

În condiţiile unor astfel de atitudini, unirea sărbătorită în fiecare an, în mod surprinzător, mai ales la Iaşi şi la Focşani (ca şi cum aici ar fi adus cele mai mari foloase !), a însemnat acţiunea neeuropeană de adunare a tuturor instituţiilor noului stat într-o singură localitate, creînd posibilitatea manifestării statului dictatorial şi formării grupurilor de interese care să poată subordona totul. De aici a urmat tragerea permanentă în umbră a Moldovei şi instaurarea unui centralism excesiv lipsit de mijloace de autodepăşire care să conducă la progresul întregii ţări. De altfel, se poate observa că, în cazul statelor europene civilizate, realizarea unirii s-a produs în cu totul altă manieră.

Modelul troscoteanului salonard a fost urmat şi de alţi „patrioţi” moldoveni, doritori „să se realizeze”, unii dintre ei chiar dintre cei care s-au distins în provincia proprie prin faptul de a fi fost repetenţi sau vajnici tăietori de frunze la cîini, devenind astfel personalităţi „naţionale”, cînd s-au stabilit în capitală (şi, mai ales, cînd s-au dezis de Moldova). Figură singulară prin cinste şi rectitudine, urmînd traseul spre capitală, Eminescu avea să sfîrşească tragic, fiind şi printre puţinii revoltaţi de situaţia ciudată în care, după un război cîştigat, în 1877, ţara a cedat sud-estul Moldovei istorice aşa-zisului aliat (deci nu inamicului !), fenomen rar întîlnit în istoria lumii. Patriotul cu troscotul era atunci în guvern, chiar ministru de externe, dar nu a fost în măsură să realizeze nimic, ceea ce nu l-a împiedicat să rămînă tot „mare”. Ca atare, judecînd după atitudinea lui Eminescu, nu a fost nici o diferenţă între momentul 1878 şi momentul 1940, cînd au fost cedate aceluiaşi „aliat” Basarabia şi Bucovina de Nord (tot moldovene !), iarăşi fără nici o rezistenţă.

După cum se poate observa, pentru românii moldoveni, unirea nu a adus avantajele scontate, fiind aproape mereu sacrificaţi şi discriminaţi, conducerea statală lipsindu-i de atitudinea corectă care se impunea, deşi, la 1916, cînd celelalte zone ale ţării erau sub ocupaţie străină, această conducere a găsit găzduire pe teritoriul ei şi tot aici s-au dat atunci bătăliile hotărîtoare care au schimbat soarta întregii ţări. Dar, deşi Basarabia a dat semnalul realizării Marii Uniri, după primul război mondial, ea a avut un statut defavorizat în raport cu provinciile de peste munţi, fiind năpădită de regăţeni sudici puşi pe căpătuire, aroganţi şi agresivi, care au compromis aici, într-o anumită măsură, ideea de românism şi de naţiune română. Fenomenul s-a repetat de altfel în parte după 1990, cînd conducerea românească nu a înţeles că trebuie să activeze în interesul tuturor românilor, iar nu numai al celor care urmăreau să-şi însuşească bogăţiile ţării.

Românii vestici însă, care nu se bucuraseră de vreo trecere cînd erau „imperiali”, au înţeles de timpuriu că trebuie să tragă foloase din unire, considerîndu-se superiori „regăţenilor” (deşi nu aveau nici o întemeiere s-o facă) şi încercînd profitul cu orice preţ, mai ales prin ocuparea unor funcţii politice şi administrative în partide şi în instituţiile centrale, fenomen foarte vizibil mai ales după 1990, cînd lipsa oricărei ordini din societate le-a dat posibilitatea să se manifeste fără nici o stînjeneală. Deşi asemenea funcţii presupuneau tratament egal pentru toţi cetăţenii ţării, aceşti ajunşi nu au făcut decît să profite ei şi zona pe care o reprezentau, unii ajungînd chiar pînă a-şi aduce „la nivel european”, pe bani statali, satele lor natale. Dacă satele respective ar fi fost deja europene şi dacă ar fi fost într-adevăr deosebite ar fi fost emancipate din fonduri locale, fără ca fiii lor să fi ajuns şefi în Capitală, deci înainte sau după perioada şefiei lor. Acest fenomen, practicat şi înainte de 1990, trebuia să dispară dacă cei ajunşi după această dată în funcţii de conducere ar fi fost de altă calitate decît cei de mai dinainte şi el ilustrează foarte concret modul în care s-a procedat şi se procedează în raport cu zona de est a României, reprezentată de săraca Moldovă.

„Vesticilor” li se pare că ei aduc venituri mari la bugetul ţării şi, ca atare, sînt prejudiciaţi de comunitatea cu ceilalţi români. Realitatea nu este însă aceasta, căci, dacă ei cunosc acum o oarecare dezvoltare, aceasta se datorează fondurilor naţionale primite în mod preferenţial pentru aeroporturi, autostrăzi şi alte utilităţi, ca urmare a distribuirii inechitabile a bugetului ţării. Acest aspect devine pe deplin evident dacă se observă că românilor „arieni” li s-au alocat de la buget fonduri imense pentru a construi aeroporturi internaţionale, în vreme ce aeroporturile moldovene au fost lăsate în seama fondurilor locale, cînd, în mod normal, lucrurile trebuiau se se prezinte exact invers, adică tocmai aeroporturile atît de bogaţilor „vestici” trebuiau modernizate prin efortul localnicilor. Se adaugă apoi faptul, iarăşi foarte evident, că la „vestici” aeroporturile internaţionale sînt unul lîngă altul, că autostrăzile tind să se întindă pe tot felul de trasee secundare, unind localităţi de puţină importanţă, că universităţile „de judeţ” primesc numeroase locuri bugetate etc. În legătură cu acest ultim aspect s-ar putea vedea o consecinţă a foarte numeroşilor miniştri ai învăţămîntului succedaţi în ultimele decenii, care au provenit mereu din acelaşi oraş (important). De altfel, nu trebuie pierdut din vedere intensul traseism politic practicat de „vestici”, pentru a fi mereu în partidul care este la putere şi pentru a putea profita de putere. Poziţia geografică este un aspect cu valoare relativă şi nu se poate constitui în argument pentru distribuirea preferenţială a veniturilor ţării şi pentru nedreptăţirea altor zone ale ţării, deoarece căile de comunicaţie, precum autostrăzile şi aeroporturile, nu au rostul de a înlesni plecarea cetăţenilor din ţară, ci de a fi utile cetăţenilor respectivi în ţara lor, încît lipsa alocărilor bugetare pentru realizarea lor pe teritoriul Moldovei este un abuz şi o opresiune.

Prin urmare, dacă cineva ar crede că moldovenii sînt „săraci” din vina lor ar fi sub multe aspecte incorect, fiindcă ei au fost şi sînt sărăciţi prin contribuţia altora, iar dacă s-ar crede că românii „din vest” sînt „bogaţi” datorită calităţii lor deosebite, iarăşi ar fi greşit, căci multe dintre bogăţiile lor au fost luate şi nu realizate. Unele ascendente exterioare, datorate întîmplării (apartenenţa la un imperiu realizat de o putere cu trăsături europene, poziţie geografică, facilităţi de climă) nu pot constitui motive de aroganţă pentru oamenii corecţi şi cu atît mai puţin mijloace de a nedreptăţi şi subaprecia pe alţii. De aceea, pretinsa superioritate a celor „din vest” faţă de ceilalţi români are tot atîta întemeiere de esenţă ca şi nobilitatea afişată altădată de fanarioţi, care, este drept că trăiau „ca boierii” prin munca altora, dar nu puteau reprezenta într-adevăr nobleţea.

Uneori, „vesticii” lasă să se înţeleagă că sînt defavorizaţi de apartenenţa la statul român, ca şi cum ei ar fi fost cuprinşi aici fiind forţaţi de alţii, uitînd de lupta grea şi cinstită a înaintaşilor lor, care cunoscuseră asuprirea străină. Prin aceasta, ei se apropie mult, din punct de vedere ideologic, de comuniştii basarabeni prosovietici, care susţin că unirea Moldovei dintre Prut şi Nistru cu patria-mamă a fost o „ocupaţie”, deşi localnicii au hotărît aceasta, după ce cunoscuseră mai mult de un secol ocupaţia unui imperiu cu trăsături asiatice.

                                                                                                           Prof. univ. dr. Ioan Oprea