Leonardo Badea (BNR): Ieșirea sustenabilă din criza economică impune reforme structurale și atragerea banilor europeni

„Situația economică și geopolitică nu este deloc ușoară în condițiile în care ne confruntăm cu crize suprapuse determinate deopotrivă de variate vulnerabilități interne și de șocuri exogene numeroase. O caracteristică importantă a acestora este efectul lor pe termen lung, lucru valabil atât dacă ne gândim la modificările mecanismelor economice induse de pandemia COVID (încă în desfășurare, inclusiv conform OMS), cât și la regândirea dependențelor economice și comerciale (nu doar din perspectiva lanțurilor de valoare adăugată) impusă de agresiunea Rusiei asupra Ucrainei.

Forțați de a aceste realități care vor face dificilă pentru mulți ani întoarcerea deplină la legăturile economice specifice perioadei de vârf a globalizării, decidenții economici sunt nevoiți să gestioneze mai strict riscurile, printr-o abordare strategică diferită a potențialului economic național, căutând să dezvolte o gamă mai largă de sectoare economice locale, chiar și acolo unde în realitate nu există un avantaj competitiv clar al acestora, însă importanța lor strategică pentru funcționarea de ansamblu a economiei și a societății nu mai permite dependența de importuri din zone cu potențial risc geo-politic sau social.

Dintr-o anumită perspectivă, pe termen scurt (1-3 ani), această schimbare de paradigmă în politicile de stimulare a economiei lasă loc pentru (sau nu poate elimina pe de-a-întregul) presiuni inflaționiste, fiind evident că în acele sectoare unde se utilizează pentru aprovizionare materii prime produse local fără a exista avantaje competitive, acestea vor fi mai scumpe, implicit costul de producție va fi mai ridicat și deci consumatorul va plăti mai mult sau va beneficia de o calitate mai redusă prin comparație cu cât ar fi plătit în condiții de pace și normalitate, pentru un produs perfect substituibil din import.

Tot în acest registru, trebuie menționat că inclusiv gestionarea mai strictă a riscurilor în fluxul normal de producție (spre exemplu nevoia menținerii unor stocuri mai mari, nevoia implementării unor măsuri de protecție sanitară pentru lucrători, introducerea unor sisteme informatice și tehnologice reziliente față de riscurile cibernetice, reducerea impactului asupra mediului etc.) presupune inevitabil un cost de producție mai ridicat, așadar, în absența unei creșteri de productivitate exercită indirect presiuni ascendente asupra prețurilor finale.

Din altă perspectivă însă, acest răspuns al politicilor economice față de efectele menționate ale crizelor suprapuse, costisitor pe termen scurt (nu doar din perspectiva inflației ci și a cheltuielilor bugetare etc.), are pe termen mediu și lung avantajul incontestabil al favorizării consolidării economiei naționale din perspectiva locurilor de muncă, creșterii bunăstării gospodăriilor, sporirii acumulării de capital autohton, îmbunătățirii solvabilității firmelor și populației, deci implicit creșterea cererii bancabile de credite și avansul intermedierii financiare, așadar consolidarea în continuare a sistemului bancar și, nu în cele din urmă, ameliorarea vulnerabilităților perene ale finanțelor publice și deficitului rezultat din comerțul internațional (cel puțin pe partea reducerii importurilor).

Lista beneficiilor în timp ale unor politici structurale care să dezvolte oferta de bunuri și servicii este mult mai amplă și nu se limitează la cele economice, așa cum este și normal de altfel pentru că o economie mai mare generează mai multe venituri publice ce pot fi direcționate către dezvoltarea învățământului, a culturii autohtone, spre îmbunătățirea serviciilor de sănătate și siguranță publică, apărare etc. Într-un cuvânt, spre o societate mai evoluată și un stat mai consolidat și influent pe plan internațional. Iar toate aceste beneficii, ca într-un veritabil cerc virtuos, se întorc apoi în economie printr-o cerere agregată mai stabilă și mai sustenabilă pe termen lung, o forță de muncă mai sănătoasă, mai competentă, mai adaptată noilor tehnologii, deci, mai productivă și competitivă în plan global, precum și prin creșterea resurselor investiționale locale, atât în sectorul public, cât și în cel privat.

O nuanțare absolut necesară: așa cum rezultă foarte clar din natura argumentelor inserate anterior, pledoaria nu este pentru îmbrățișarea intens contestatei teorii economice a ofertei („supply side economics” sau „supply side fiscal policy”) indiferent că ne-am referi la forma sa cea mai cunoscută (bazată pe teoria „Curbei Laffer” – 1974) sau la ajustările ulterioare (Lucas, 1990). Chiar dacă este o abordare susținută de numeroși economiști cu notorietate (ex. Robert Mundell, 1970) și care a stat la baza strategiilor economice ale unor președinți SUA (ex. cea implementată de administrația Reagan în anii 1980), este cât se poate de clar că așa ceva nu ar funcționa în România acum, când nevoia de consolidare bugetară nu lasă loc de reducerea fiscalității. Mai mult decât atât, din punct de vedere strict academic, așa cum reiese foarte clar de mai sus, multe dintre argumentele invocate mai sus au de fapt baza în teoria keynesiană a stimulării cererii (1930), de exemplu investițiile în educație, cu efect inclusiv de reducere a inegalităților între categoriile sociale. Așadar, accentul nu este pe stimularea fiscală a ofertei, ci pe sprijinul politicilor publice pentru reformele structurale necesare pentru diminuarea vulnerabilităților actuale, care pot duce la creștere economică și la reducerea inflației.

Este un principiu economic larg acceptat acela că cererea generează ofertă. Însă, în contextul ultimilor cel puțin 2-3 ani, nu putem să ignorăm întrebările „unde și ce fel de ofertă este generată de cererea stimulată de politicile economice interne?”. Un răspuns de tipul „stimulăm oferta externă, provenind din regiuni îndepărtate și caracterizate de riscuri geo-politici și sociale considerabile, oferta internă fiind mai puțin competitivă prin preț” nu cred că mai poate fi acceptat astăzi de nimeni. Vedem așadar că, treptat, între criteriile de optimizare a deciziei de alocare a resurselor și a capitalului și-ar putea face loc considerente de sustenabilitate pe termen lung și de risc, nu doar cele de raport preț/calitate din economia clasică.

O interesantă paralelă se poate face aici între modificările în algoritmii de decizie economică aduse de factorii de sustenabilitate, pe de o parte de nevoia de conservare a mediului și pe de altă parte de amenințările reale la adresa globalizării, precum cele discutate aici. Cred că, așa cum în deciziile de alocare a investițiilor pe piețele de capital s-a pornit inițial de la criteriul Markowitz de optimizare între randament și risc (1969) și s-a evoluat ulterior către formule multicriteriale care astăzi sunt completate în abordarea unor investitori instituționali cu criterii privind susținerea investițiilor verzi (Alessi et al., 2021; Bolton și Kacperczyk, 2021; Pedersen et al., 2021; Krueger et al., 2020; UBS, 2020), la fel și în politicile economice statale există un loc pentru un mai bun echilibru între stimularea cererii interne și condițiile de evoluție a ofertei autohtone sau regionale (ex. în Uniunea Europeană).

În orice economie modernă există intercondiționalități între cerere și ofertă, care influențează nivelurile prețurilor, dar și viteza cu care acestea converg înapoi către echilibru după manifestarea unor șocuri ce induc tensiuni asupra mecanismelor economice. De aceea, pledoaria nici nu ar putea fi pentru a schimba complet abordarea și a focaliza politicile economice exclusiv către stimularea ofertei, ci mai degrabă către restabilirea unei normalități în care oferta națională de bunuri și servicii să primească din nou atenția și sprijinul cuvenite din partea politicilor economice și a resurselor publice alocate. În cele din urmă, succesul reformelor structurale de stimulare a ofertei se transformă în stimuli favorabili pentru cererea internă, pentru care sigur că există și este important să fie menținut sprijinul prin instrumentele de politici publice consacrate.

Reformele structurale bazate pe nevoile de dezvoltare a economiei locale trebuie să fie orientate cu prioritate către acele domenii de activitate care constituie sursa principală a dezechilibrelor externe, dar și către consolidarea sectoarelor performante ale economiei, ținând seama totodată de ariile de importanță strategică, de nevoia de adoptare rapidă a noilor tehnologii, de obiectivele europene privind tranziția digitală și reducerea amprentei asupra mediului, precum și de nevoia acută de combatere a inegalităților și de promovare a incluziunii.

Avem în prezent un instrument de mare amploare și impact pentru stimularea ofertei în domenii economice cheie, care se suprapun în bună parte cu obiectivele multianuale ale Uniunii Europene, deci nu creează controverse la nivelul comunității din perspectiva unor avantaje de stat nejustificate, așa cum poate ar exista tentația să se obiecteze. Din contră, sumele extrem de importante alocate României (ca și tuturor celorlalte state europene) în baza Planului Național de Redresare și Reziliență pot fi alocate către obiective care să stimuleze dezvoltarea capacităților productive la nivel național, îndeplinind în același timp importante obiective de mediu, digitalizare și infrastructură. Mai mult decât atât, investițiile în economia românească realizate prin finanțarea oferită de fondurile europene sunt în mare parte lipsite de efect inflaționist, iar partea de granturi (foarte consistentă) nu contribuie nici la creșterea nivelului nominal al datoriei. Acestea sunt motivele obiective pentru care foarte multe voci din arcul administrativ, zona antreprenorială și a comunității economice și financiare locale insistă asupra importanței eforturilor de absorbție cât mai rapidă și mai completă a acestor resurse disponibilizate de la bugetul comunitar. În plus, investițiile din fonduri europene este astăzi, chiar prin însuși modul în care Facilitatea Europeană pentru Redresare și Reziliență a fost concepută, printre puținele care poate cu adevărat să exercite o acțiune anti-ciclică în aceasta perioadă.

Asigurarea unui cadru fiscal robust și sustenabil dar în același timp favorabil dezvoltării economice și sociale echitabile și echilibrate are un rol important. Predictibilitatea fiscală a reprezentat întotdeauna una dintre primele cerințe ale mediului de afaceri față de administrația publică, iar sustenabilitatea finanțelor publice este implicit un factor cheie pentru dezvoltarea sectorului privat, pentru că de la ea se construiesc primele de risc ce influențează costul finanțării pe piața de capital, având totodată și efecte ample, directe și indirecte asupra echilibrelor macroeconomice generale.

Ajungerea la o situație în care caracterul contraciclic al politicilor economice să poată fi păstrat pe termen lung de timp este importantă pentru atenuarea volatilității ciclurilor economice și a vulnerabilităților în fața șocurilor externe. Astăzi, din păcate, nu suntem într-o astfel de poziție favorabilă, astfel că din multe privințe acțiunile politicilor economice sunt nevoite să acționeze pro-ciclic ca efect al îngustării spațiului de manevră în contextul resurselor ample utilizate pentru contracararea crizelor suprapuse din ultimii ani și a dezechilibrelor acumulate anterior manifestării acestora. Dar trebuie să continuăm să căutăm cel mai bun balans al mixului de măsuri corective și să creăm, pas cu pas, spațiul necesar stimulării creșterii economice, care se poate face inclusiv prin măsuri calitative și schimbări structurale, nu doar prin alocare de resurse financiare. Calitatea măsurilor luate are cel puțin aceeași importanță cu amploarea susținerii lor din punct de vedere financiar. Este totodată de evitat suprapunerea excesivă de măsuri corective cu efect prociclic, depresiv, asupra economiei, ceea ce este posibil printr-un „balancing act” multicriterial, dificil și complex, dar posibil, între stimularea cererii, implementarea reformelor structurale, consolidarea fiscală și combaterea inflației, printr-o abordare graduală și o bună sincronizare între toate componentele mixului de politici economice”.