Fostul președinte Ion Iliescu a încetat din viață

Astăzi, 5 august 2025, la ora 15:55, fostul președinte al României, Ion Iliescu, a încetat din viață, conform unui comunicat emis de Spitalul Clinic de Urgență „Prof. Dr. Agrippa Ionescu”.

Fostul președinte era internat în unitatea medicală din 9 iunie 2025, iar pe parcursul celor 57 de zile de spitalizare, echipa medicală multidisciplinară a depus toate eforturile pentru a-i asigura îngrijirea și tratamentul necesare.

Spitalul a transmis sincere condoleanțe familiei și apropiaților, reiterând angajamentul său de a pune pe primul loc viața, demnitatea și respectul pentru pacienți.

Ion Iliescu a fost primul președinte al României după Revoluția din 1989, o figură controversată a istoriei politice românești, care a lăsat o amprentă semnificativă asupra țării.

Ion Iliescu s-a născut la 3 martie 1930, în Oltenița, județul Călărași, într-o familie cu convingeri comuniste. Tatăl său, Alexandru Iliescu, a fost un lucrător feroviar și membru al Partidului Comunist, care a fost arestat pentru activitățile sale politice. Mama sa naturală, Maria Dumitru Toma, de origine bulgară, l-a abandonat în copilărie, iar Iliescu a fost crescut de mama sa vitregă, Maria, și de bunici. La vârsta de 9 ani, a fost adoptat de o mătușă, Aristița, care lucra ca bucătăreasă pentru Ana Pauker.

A urmat studiile la Liceul Spiru Haret din București, apoi a studiat mecanica fluidelor la Institutul Politehnic București și la Institutul Energetic din Moscova, unde a fost secretar al Asociației Studenților Români. Deși s-a speculat că l-ar fi cunoscut pe Mihail Gorbaciov în această perioadă, Iliescu a negat acest lucru. Vorbește limbile română, engleză, rusă, franceză și ceva spaniolă.

Iliescu a intrat în Uniunea Tineretului Comunist în 1944, la vârsta de 14 ani, și în Partidul Comunist Român (PCR) în 1953. A avansat rapid, devenind secretar al Comitetului Central al UTC în 1956 și membru al Comitetului Central al PCR în 1965. A ocupat funcții importante, inclusiv ministru al tineretului (1967–1971) și secretar pentru propagandă al PCR.

Din 1971, relația sa cu Nicolae Ceaușescu s-a deteriorat, Iliescu fiind perceput ca o potențială amenințare la succesiune. A fost marginalizat treptat, fiind trimis în funcții administrative regionale, precum vicepreședinte al CJ Timiș (1971–1974) și președinte al CJ Iași (1974–1979). În 1979, a fost numit președinte al Consiliului Național al Apelor, iar în 1984 a fost exclus din Comitetul Central al PCR și numit director al Editurii Tehnice, o funcție considerată o retrogradare.

Iliescu a avut un rol central în Revoluția Română din decembrie 1989, care a dus la răsturnarea și execuția lui Nicolae Ceaușescu. După fuga lui Ceaușescu, Iliescu a devenit liderul Frontului Salvării Naționale (FSN), care a preluat puterea cu sprijinul armatei. Unele surse sugerează că evenimentele din Piața Palatului din București au fost mai degrabă un puci mascat decât o revoluție spontană. Un document din arhiva Ministerului de Afaceri Externe polonez indică faptul că Iliescu și Silviu Brucan ar fi solicitat ajutor militar din partea Moscovei la 23 decembrie 1989, cerere refuzată de URSS.

Iliescu a fost președinte interimar al României din decembrie 1989 până în mai 1990, când a devenit primul președinte ales liber al țării, obținând 85% din voturi. A fost reales în 1992, dar a pierdut alegerile din 1996 în fața lui Emil Constantinescu. A revenit la președinție în 2000, ocupând funcția până în 2004. Mandatele sale au fost marcate de tranziția economică și politică a României, dar și de controverse.

În timpul primului său mandat, Iliescu a fost criticat pentru gestionarea Mineriadei din iunie 1990, când mineri aduși în București au reprimat violent protestele anti-guvernamentale, eveniment comparat de istoricul Andrei Pippidi cu „Noaptea de cristal” nazistă. Anchetele ulterioare au arătat implicarea foștilor agenți ai Securității în instigarea minerilor. În 2018, Iliescu a fost acuzat de crime împotriva umanității pentru rolul său în evenimentele din 1989 și Mineriada din 1990, dar cazul a fost respins în 2020 din cauza neregulilor din rechizitoriu. Un nou proces a fost aprobat în 2023.

Sub conducerea sa, România a aderat la NATO în 2004 și a început negocierile pentru aderarea la Uniunea Europeană, finalizată în 2007. A fondat Partidul Social Democrat (PSD), al cărui președinte de onoare a rămas până la finalul vieții.

Iliescu s-a căsătorit cu Elena „Nina” Șerbănescu în 1951, dar cuplul nu a avut copii. A fost cunoscut pentru pasiunea sa pentru literatură, poezie și sport, în special înot și tenis.

În 2024, Iliescu a planificat să publice o declarație despre alegerile prezidențiale, anulate din cauza acuzațiilor de interferență rusă, dar aceasta a fost amânată din cauza sănătății sale. Pe 9 iunie 2025, a fost internat în stare gravă la Spitalul Clinic de Urgență „Prof. Dr. Agrippa Ionescu” din București, din cauza dificultăților respiratorii. A murit pe 5 august 2025, la ora 15:55, după 57 de zile de internare.

Ion Iliescu rămâne o figură controversată. Susținătorii săi apreciază rolul său în tranziția democratică și în stabilizarea României post-comunistă, inclusiv prin măsuri precum Legea 112/1995, care a permis chiriașilor să cumpere apartamentele de stat. Criticii, însă, îl acuză de o tranziție lentă, de menținerea influenței fostei nomenclaturi comuniste și de implicarea în reprimarea violentă a protestelor.Decesul său a stârnit reacții mixte, reflectând polarizarea sa în societatea românească: pentru unii, un lider care a adus stabilitate, pentru alții, un simbol al unui trecut controversat.