Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava a dat României, la distanță de opt ani, doi miniștri ai Educației. Primul a rămas în memoria publică drept „ministrul Pamblică”. Al doilea, după o singură deschidere de an universitar la Iași, a primit deja porecla de „Grădiniță”. Nu e o coincidență amuzantă. Este un simptom: când limbajul celui care conduce școala se face el însuși subiect, problema nu mai este stilul, ci prestigiul funcției.
Valentin Popa a fost învestit în ianuarie 2018 și l-a înlocuit pe Liviu Pop, poreclit „ministrul Genunche” după ce anunțase pe Facebook că „operația la genunche a decurs bine”. Schimbarea de la un dezacord la altul a fost, în sine, o lecție. Popa a recunoscut, după audierile din Parlament, că în anii de rectorat a făcut dezacorduri, bâlbe și greșeli gramaticale, puse pe seama emoțiilor. S-a jurat că va avea „un limbaj perfect”. Nu a ținut mult. În Parlament a vorbit despre „celelante” probleme ale elevilor. Întrebat care e forma corectă, a refuzat examenul: „am dat în viața mea foarte multe examene și nu voi da în continuare examen”. „Pamblică”, a explicat, ar fi un regionalism moldovenesc pe care îl folosește de când se știe. Publicul a reținut însă altceva: „manualele școlare este un subiect intens”, costul în care „este inclusă editarea și drepturile de autor”, și îndemnul ca elevul „să stea în clasă, decât să închidem și să îl trimitem în spațiul public”. Un ministru al Educației nu este obligat să fie scriitor. Este însă obligat să nu transforme ora de limba română într-un material de colaj radiofonic.
Opt ani mai târziu, tot de la USV , Mihai Dimian a ajuns în același fotoliu.
Luni, 14 septembrie 2026, la deschiderea anului universitar de la Universitatea de Științele Vieții „Ion Ionescu de la Brad” din Iași, a ales să închidă discursul nu cu o argumentație despre competențe, ci cu versuri de completat cu voce tare. „Când văcuța nu dă lapte / iar AI-ul e în zadar / ne dăm seama că-i nevoie / de un medic…”. Sala a tăcut. Ministrul a reluat: „Hai, mai luăm o dată!”. Apoi: „Când grădina pare o scenă / zugrăvită de un artist / știi că-n spatele minunii / e-un inginer…”. Nici peisagiștii nu au cântat în cor. Dimian s-a mirat: „Hai, așa puțini sunt la peisagistică aici!?”. La industria alimentară a închis el însuși rima, cu „cașcaval rudimentar” și „inginer alimentar”. Când l-a chemat pe scenă pe rectorul Gerard Jităreanu – „domnule director, dacă doriți să veniți un pic alături de mine” – a primit un „nu” scurt. A recitat totuși catrenul pregătit: „Când vrei multe investiții / și să construiești tot anul / nu te uiți după discuții / ci ți-l alegi pe Jităreanu.”
Intenția putea fi bonomie. Efectul a fost altul. O aulă universitară nu este serbarea de la grupa mijlocie. Studenții care nu au completat versul nu au fost nepoliticoși. Au refuzat, tacit, să coboare standardul ceremoniei la nivelul unui joc de recunoaștere a meseriei. Rectorul care nu a urcat pe scenă a făcut, fără discurs, cea mai clară observație a zilei: nu orice moment „inedit” merită validat prin prezență.
Paralela dintre cei doi miniștri suceveni nu înseamnă că USV este o fabrică de gafe. Înseamnă că sistemul politic a trimis de două ori la Educație oameni formați în aceeași instituție și că, de ambele dăți, țara i-a judecat întâi după vorbă, nu după reformă.
Dimian a vorbit, în același discurs de la Iași, și despre investiții, digitalizare, laboratoare și despre rezultatele slabe la PISA, pe care le-a numit fără ocolișuri. Problema este că versul cu văcuța a acoperit mesajul despre „virusul cognitiv” al rețelelor și al inteligenței artificiale. În educație, forma nu este decorație. Este mesaj. Un ministru care cere seriozitate la clasă nu poate trata aula ca pe o grădiniță cu microfon.
Suceava poate fi mândră că a dat miniștri, dar Educația nu are nevoie de patriotism local. Are nevoie de oameni care, atunci când deschid gura în fața studenților, vorbesc pe măsura instituției pe care o conduc – nu pe măsura poreclei pe care și-o pregătesc singuri.
Intră acum și în grupul de
