Primarul Vasile Rîmbu a răspuns la nota de plată a sărbătorilor cu o cifră mică, rotundă și liniștitoare: organizarea evenimentelor publice de iarnă nu trece de doi euro de locuitor. „Am păstrat măsura cumpătării”, a spus el, și a asemănat orașul cu o sufragerie mare, de care trebuie să avem grijă. Sufrageria e o imagine frumoasă, dar numărătoarea, mai puțin.
În presă, iluminatul și decorațiunile de Crăciun ale municipiului au fost evaluate la circa 230.000 de euro, fără TVA, respectiv circa 1,5 milioane de lei cu TVA, cam cât reprezintă banii strânși de primărie din taxa de 500 de lei pe an pentru parcările de domiciliu, exact taxa pe care orașul o contestă de luni de zile. Aceeași administrație care a luat de la oameni 500 de lei pentru o plăcuță albastră pune acum pe brad o cheltuială comparabilă și o traduce în „doi euro”.
Aritmetica nu e complicată. La recensământul din 2021, municipiul Suceava avea 84.308 locuitori rezidenți. Împărțiți 230.000 de euro la acest oraș și iese aproape 2,7 euro de persoană, numai pentru luminițe și decorațiuni, înainte de concert, înainte de scenă, înainte de „va fi frumos, o să vedeți”. Ca împărțirea să coboare sub doi euro fără TVA trebuie numărați vreo 115.000 de oameni. Recensământul nu-i dă. Îi dă, la nevoie, evidența veche a celor cu domiciliul în acte, umflată spre 125.000, din care o parte nu mai locuiesc aici. Se alege teancul mai mare, ca să dea câtul care trebuie.
Așa număra Pristanda steagurile în O scrisoare pierdută. Nu mințea dintr-o dată, cu o cifră sfruntată. Număra, se oprea, mai punea un steag, mai scotea unul, până când socoteala suna bine în urechea celui care întreba. „Curat, coane Fănică.” La Suceava, steagurile sunt locuitorii. Dacă îi iei pe cei recenzați, doi euro nu mai încap nici măcar ghirlandele. Dacă îi iei pe toți cei care au trecut vreodată prin evidența primăriei, cumpătarea apare de la sine. Orașul nu s-a mărit peste noapte. S-a mărit împărțitorul.
Mai e și o mutare de subiect. Primarul nu a vorbit despre contractul de decorațiuni. A vorbit despre „evenimentele publice de iarnă”. În aceeași perioadă, de 1 Decembrie sunt anunțați Fuego și The Urs, iar de Revelion Smiley, The Motans, Cargo, Puya și Ovy. Numele astea nu încap în restul de la 2,7 euro în jos. Deci fie luminițele nu intră în cei doi euro, și atunci răspunsul nu răspunde la întrebare, fie intră, și atunci locuitorii au fost numărați până a ieșit rezultatul dorit. În ambele variante, cetățeanul rămâne cu o frază caldă și fără tabel.
Tabelul ar fi fost simplu. Cât costă instalațiile, cu TVA. Cât costă montajul și demontajul. Cât costă artiștii. Cât rămâne pentru brad, pentru căsuța lui Moș Crăciun, pentru curentul consumat toată luna. Și la numitor, populația rezidentă, nu cea convenabilă. În loc de tabel, am primit o sufragerie și un cost pe cap de om atât de mic încât pare nepoliticos să mai întrebi.
Nu e nepoliticos. Taxa de parcare a arătat deja cât de scump poate fi un gest administrativ mărunt. Oamenii au plătit 500 de lei pe an și au aflat, din chiar nota Serviciului Juridic al primăriei, că regulamentul nu le rezervă locul seara, noaptea, în weekend sau de sărbători. Cinci sute de lei pentru o plăcuță. Lucian Harșovschi a numit-o suvenir. Consiliul a votat, într-un târziu, scăderea spre 100 de lei, hotărâre pe care primarul nu o consideră adoptată.
Și acum o sumă de același fel se duce în becuri, iar explicația este că fiecare dintre noi dă mai puțin decât o cafea.
Vasile Rîmbu s-a folosit de trucul cel mai vechi pentru a diminua impactul cheltuielilor din bugetul local. Orice cheltuială, împărțită la destui oameni, devine neglijabilă. Un milion și jumătate de lei este o sumă serioasă. Doi euro par bacșiș. Numai că bacșișul nu se votează în consiliu, nu se atribuie prin contract și nu se plătește din aceeași pungă din care, cu câteva luni în urmă, s-a scos taxa pentru un loc de parcare care nu era, până la capăt, al tău.
Nimeni nu cere un oraș întunecat de Crăciun. Centrul luminat ține oamenii în oraș, exact cum spune primarul, și e mai ieftin decât să-i pierzi în mall sau în alt județ. Se poate apăra un buget de sărbătoare. Nu se poate apăra cu o împărțire care își alege numitorul după rezultat.
Până atunci, rămâne scena din Caragiale, mutată din prefectură în fața bradului. Întreabă cineva cât ne costă. Răspunsul nu e contractul. Răspunsul e: doi euro, coane Fănică. Și dacă nu ies doi, mai numărăm o dată locuitorii.
