Jocurile Olimpice, Beijing 2008 (III)

Anvers 1920: S-a înaltat pentru prima data steagul olimpic

Declansarea Razboiului Mondial a anulat desfasurarea Jocurilor Olimpice programate pentru anul 1916. Desi traumatizata dupa marea conflagratie, lumea s-a aratat atasata ideilor si actiunilor olimpice, chiar în împrejurarile nefavorabile ale anului 1920. Ca atare, numarul tarilor si al sportivilor participanti a atins cifre record.

În urma invitatiei primite de COR din partea forurilor organizatoare belgiene (au fost trimise pâna si afise în limba româna), s-au luat masuri pentru participarea a 40 de concurenti români, la sapte ramuri de sport, estimându-se chiar ocuparea de locuri fruntase la rugby si calarie. Fondurile adunate s-au dovedit insuficiente, astfel ca sportivii români nu s-au putut deplasa la Anvers.

Deschiderea oficiala a JO, la 14 august 1920, a avut loc într-o ambianta solemna; pentru prima data a fost înaltat steagul olimpic, cu cele cinci cercuri, si s-a rostit juramântul olimpic. Desfasurate în conditii materiale nu dintre cele mai bune, concursurile au fost punctate de câteva rezultate remarcabile: s-au stabilit 6 recorduri mondiale si 13 olimpice.

Protagonistii întrecerilor de atletism au fost americanii si, spre surpriza multora, finlandezii. Daca primii au cucerit lauri în probele de sprint si sarituri, scandinavii s-au impus la aruncari si, în mod deosebit, la alergarile pe distante lungi, prin celebrii fondisti Kolehmainen si Nurmi.

Probele de natatie au fost câstigate de americani (mai ales prin aportul înotatorilor Kahanamoku si Kealoha din Hawaii) si de suedezi.

Daca, la calarie si pentatlon modern, suedezii au reconfirmat valoarea ridicata din perioada antebelica, la canotaj, englezii au cedat suprematia americanilor, iar la scrima, francezii au fost nevoiti sa faca acelasi lucru în favoarea italienilor. Doi frati, Nedo si Aldo Nadi (Italia), s-au întors de la Anvers cu aproape toate medaliile de aur decernate la scrima.

Urmasii vikingilor s-au aratat a fi maestri neîntrecuti în manevrarea velelor, în timp ce reprezentantii tarii gazda au monopolizat aproape toate locurile fruntase la tir cu arcul.

Jocurile Olimpice din 1920, aflate la un moment dat sub semnul incertitudinii, s-au putut desfasura si încheia cu bine în urma perseverentei CIO, condus pe atunci de neobositul Pierre de Coubertin.

Paris 1924  – Au participat 51 de români. Pentru prima data a existat “Satul Olimpic”

La editia JO de la Paris, gazduirea participantilor s-a facut, pentru prima data, într-un asezamânt special, ”Satul Olimpic”, amenajat în apropierea stadionului Colombes. La aceste Jocuri a luat parte, pentru prima oara, si o delegatie a României, formata din 51 de sportivi. Chiar daca presa vremii abunda în critici si ,,solutii” pentru procurarea fondurilor, guvernul nu i-a sprijinit pe sportivi.

România s-a prezentat, la aceasta editie a JO, cu o echipa de fotbal si una de rugbi. Rugbistii nostri, plini de entuziasm, însa cu o pregatire insuficienta si dupa o calatorie obositoare, au fost surclasati în primul meci de reprezentativa Frantei. Afectati de rezultat, ei au suferit o înfrângere la scor si în al doilea meci, sustinut în compania formatiei S.U.A., câstigatoarea turneului.

Nici participarea echipei de fotbal nu a fost lipsita de obstacole. Pentru a-si completa fondurile, fotbalistii nostri au fost nevoiti sa sustina doua întâlniri, în drumul lor spre Franta, cu reprezentativele Cehoslovaciei si Austriei. La eforturile depuse în cele sase meciuri de selectie, organizate în tara, s-a adaugat oboseala drumului si a confruntarilor de la Bratislava si Viena, ceea ce a diminuat mult capacitatile fizice ale jucatorilor. Daca punem la socoteala si alcatuirea întâmplatoare a formatiei, nu este de mirare ca primul meci al echipei noastre în cadrul JO a coincis cu o înfrângere (0-6, cu Olanda), fapt care i-a atras eliminarea din turneu.

Competitia de tir s-a desfasurat la 200 km de Paris, la Chalons-sur-Marne, pe o ceata groasa si persistenta. Reduse ca numar, probele au fost câstigate, în majoritatea lor, de tragatorii americani. Sportivii români, în numar de cinci – fara a folosi munitie si arme speciale, ca alti competitori- au concurat satisfacator. Un rezultat bun au obtinut la întrecerea de arma calibru mare pe echipe, clasându-se pe locul 13 din 22 de echipe, înaintea mai multor tari cu traditie în acest sport.

La turneul olimpic de tenis au participat în premiera si câtiva tenismeni români. Dintre acestia, numai Gheorghe Lupu, dupa victoria în fata mexicanului Declanto, a reusit sa se califice în turul doi. Obisnuiti înca de pe atunci cu turneele internationale, reprezentantii S.U.A. au învins la toate probele.

Se cuvine sa amintim si locul noua, din 18 tari participante, ocupat de trei sahisti români la un turneu pe echipe, neinclus în programul oficial al JO, denumit ,,Olimpiada de Sah”. Cu acest prilej s-au pus bazele Federatiei Internationale de Sah , la care a aderat si tara noastra, prin delegatul sau Ion H. Gudju.

Amsterdam 1928: Un pas înainte

În stradania de a crea cele mai bune conditii materiale, organizatorii olandezi au investit sume importante în amenajarea unui mare complex olimpic. Acesta avea la mijloc un încapator stadion, cu o parte a tribunelor acoperita, considerat cel mai modern la vremea aceea. Ovalul culoarelor de atletism a fost înconjurat de o pista de 500 m pentru cursele cicliste. Prin construirea, de o parte si de alta a stadionului, a unui bazin de înot si a salilor care urmau sa gazduiasca boxul si scrima, majoritatea întrecerilor olimpice au fost concentrate pe un spatiu foarte restrâns, ceea ce a însemnat un mare pas înainte în organizarea JO. La Amsterdam, s-au înregistrat si alte elemente inedite: ceremonialul aprinderii flacarii olimpice – purtata, ca si în zilele noastre, prin mai multe tari de catre stafete- si admiterea femeilor, alaturi de barbati, la întrecerile de atletism si gimnastica.

Debutul olimpic al sportivilor români (Paris, 1924) nu reusise sa stimuleze energiile nationale. În loc sa considere prima participare româneasca drept un punct de plecare pentru o activitate de perspectiva, factorii responsabili au neglijat tocmai acest aspect. În noiembrie 1927, o grupare sportiva din Brasov angajeaza un antrenor german pentru atletism care, însa, dupa câteva luni, renunta si pleaca la Timisoara. În fotbal era un adevarat haos, “iar COR se complace într-o rezerva inexplicabila si daunatoare”, se afirma în presa vremii. COR se întruneste, pentru a discuta participarea la Jocurile de la Amsterdam, abia la 8 aprilie 1928. Întrucât rugbiul, tenisul si tirul nu mai figurau în programul acestei editii, s-a hotarât ca România sa fie reprezentata numai de atleti si scrimeri. Problema strângerii fondurilor necesare deplasarii a fost rezolvata, în cele din urma, prin contributia cluburilor si a sportivilor, precum si cu ce a mai ramas din sumele adunate timp de patru ani prin ,,leul olimpic” (o suprataxa perceputa la manifestatiile sportive, care, în mare parte, lua alta destinatie).  

Ca si la precedentele editii ale JO, atletii americani au dominat sariturile si aruncarile, iar cei finlandezi – alergarile de fond.

Daca reprezentantii Australiei, la natatie, nu s-au mai situat pe primul plan al întrecerilor, au aparut în schimb doua noi echipe de înotatori, excelent pregatite : ale Japoniei si Germaniei.

Asalturile de scrima au fost câstigate, în majoritatea lor, de concurentii italieni, francezi si unguri. Dintre scrimerii nostri, Mihai Savu s-a remarcat prin câstigarea seriei a opta, ajungând pâna în semifinale.

Dupa o selectie precara, dublata de pregatirea insuficienta si neadecvata, atletii români au sosit la Amsterdam în ultimul moment. Epuizati dupa o lunga calatorie, ei nu au putut realiza nici macar performantele atinse în tara, fiind eliminati în serii si calificari.

Los Angeles 1932: Cea mai scurta Olimpiada

Organizatorii americani au imprimat Jocurilor Olimpice o nota specifica, potrivita modului propriu de a întelege desfasurarea unei asemenea manifestari. Daca alta data esalonarea întrecerilor s-a facut pe un termen prea lung, în 1932 s-au organizat cele mai scurte JO.

Pentru asta, unii concurenti erau nevoiti sa se trezeasca foarte devreme, deoarece proba lor se desfasura la sase dimineata. Si înca o mostra de ,,americanism”: ca niciodata, fotbalul – sport putin cunoscut în S.U.A. – nu a fost inclus în program, desi s-au facut auzite destule glasuri de protest.

La aceasta editie, atletismul s-a aflat în propria casa. Spectatorii, pasionati si cunoscatori, veniti în numar mare, au fost pe deplin satisfacuti de dârza înclestare de forte de pe stadion, ca si de lupta dusa cu centimetrii sau secundele, soldata cu doborârea a 16 recorduri mondiale si 25 olimpice. Nu acelasi lucru se poate spune de înfrângerea suferita de atletii americani la înaltime (proba câstigata de ei la toate JO de pâna atunci) si la 400 m garduri. O puternica impresie au produs victoriile alergatorilor americani Eddie Tolan (100 m si 200 m), a polisportivei Mildred Didrikson (80 m garduri si sulita) si a lui William Carr (care, desi cu câtiva ani în urma suferise grave accidente la ambele picioare, îi învinge pe toti specialistii probei de 400m), a polonezului Janusz Kusocinski (10 000 m) si a fondistilor finlandezi ai curselor pe distante lungi, chiar în lipsa celebrului Nurmi (acesta se afla doar în tribuna pentru pretinse acte de profesionalism).

Intrecerile masculine de înot au confirmat ascensiunea începuta cu patru ani în urma de înotatorii japonezi. Favoritii de altadata, americanii si australienii, au dat o replica palida concurentilor din Tara Soarelui Rasare.

La canotaj s-au impus tarile care aveau deja traditie: S.U.A. si Anglia. La fel în ciclism si scrima (unde au stralucit sportivii din Italia si Franta), la box (S.U.A. si Argentina), lupte (Suedia, S.U.A. si Finlanda) la haltere (Franta). Cu totul alta a fost situatia la întrecerile de gimnastica, dominate acum de reprezentantii S.U.A., Italiei si Ungariei.

Protestul împotriva actiunilor de fascizare a Germaniei s-a facut simtit înca din 1932. Astfel, la JO de la Los Angeles, în timpul intonarii imnului german, sportivii francezi si polonezi au stat jos, în mod ostentativ.
 
Berlin 1936: Prima medalie olimpica obtinuta de România

Desemnarea Berlinului drept gazda a JO din 1936 a declansat, pentru prima data în istoria olimpismului, proteste politice. Fortele progresiste au sesizat, înca de la început, pericolul reprezentat de regimul national-socialist german pentru pacea lumii. În semn de protest si avertizare împotriva dimensiunii rasiale si agresive a nazismului, se propunea fie schimbarea locului de desfasurare a JO, fie neparticiparea la manifestarea de la Berlin. În Franta s-a cerut interzicerea deplasarii delegatiei olimpice franceze; cercuri muncitoresti si studentesti engleze au efectuat presiuni pentru a opri plecarea sportivilor britanici; în Iugoslavia, conducatori ai sportului au afirmat necesitatea amânarii JO, pâna la schimbarea regimului politic din Germania. S-au luat masuri pentru organizarea unui congres ,,antiolimpic” la Paris, în vederea boicotarii JO, ca si a unei ,,Olimpiade Muncitoresti”, la Barcelona. Aceasta nu s-a putut desfasura în Spania, datorita izbucnirii razboiului civil, dar a avut totusi loc, un an mai târziu, la Anvers.

Cuvinte cu adânca rezonanta, ce au rasunat ca apel si avertisment, au fost rostite cu acest prilej de presedintele CIO, Baillet-Latour, despre menirea Jocurilor Olimpice care “sunt mai ales un mijloc de a te servi de sport ca de un lant de unire între toate popoarele. Doresc ca Berlinul sa fie locul de întâlnire a tuturor natiunilor si punctul de plecare a unei antante cordiale, fara de care, pacea nu se poate realiza”.

În 1936 oficialitatile române au sprijinit nu numai deplasarea unei numeroase delegatii sportive, ci si a unor grupuri de elevi, studenti, dansatori, coristi, totalizând peste 100 de persoane.

Atletii români prezenti la aceste Jocuri, desi se pregatisera câteva luni sub îndrumarea a doi antrenori unguri, au înregistrat rezultate modeste. Probele de calarie , dominate de concurentii germani, au adus în final prima medalie olimpica pentru delegatia româneasca. În proba individuala a Marelui Premiu al natiunilor a fost nevoie de o întrecere de baraj pentru desemnarea campionului. Dupa ce concurentii aflati la egalitate – germanul Kurt Hasse si românul Henri Rang – au parcurs un nou traseu, Rang s-a clasat pe locul al doilea, obtinând medalia de argint.
 
Londra 1948: Au aparut numele grele ale atletismului mondial

Dupa 40 de ani, Londra a gazduit din nou o manifestare olimpica. În Anglia, ca si în alte tari, se faceau înca simtite urmarile marii conflagratii mondiale. Conditiile asigurate pentru desfasurarea concursurilor si întretinerii celor peste 4600 de sportivi nu au fost dintre cele mai bune.

Germaniei si Japoniei, ca raspunzatoare de declansarea celui de-al doilea razboi mondial, li s-a interzis participarea la Jocuri. Printre tarile absente s-a aflat si România. Pretextul invocat: starea dezastruoasa a economiei nationale, secatuita de razboi.

Cele mai numeroase delegatii le-au înregistrat S.U.A. (415 sportivi), urmate fiind de delegatia tarii gazda (348). De altfel, americanii au dominat aceasta editie a JO, mai ales la atletism si natatie.

O noua generatie de atleti si-a facut aparitia acum. Figuri celebre ale atletismului mondial s-au afirmat pentru prima oara cu prilejul JO de la Londra. Americanii Dillard (sprint), Whitfield (800 m) si Bob Mathias (decatlon), italianul Consolini (disc), ungurul Nemeth (ciocan), francezul Mimoun, belgianul Reiff si inepuizabilul cehoslovac Zatopek (la fond) au cucerit în 1948 primele lor medalii olimpice. În probele feminine, aproape omniprezenta, o atleta de exceptie – Francina Blankers-Koen, Olanda.

La înot, reprezentantilor SUA nu le-a scapat niciun titlu în întrecerile masculine, tot lor revenindu-le si majoritatea medaliilor în probele feminine. Jocuri sportive, ca baschetul si hocheiul pe iarba, au dovedit superioritatea americanilor si, respectiv, a indienilor. Ciclistii Frantei si Italiei, canoistii Cehoslovaciei, scrimerii Italiei si Ungariei (remarcam ,,recidiva” Ilonei Elek pe podium, ca si la Berlin), halterofilii Egiptului si boxerii Argentinei s-au afirmat, iar altii chiar s-au mentinut în rândurile elitei sportive olimpice.

Participarea numeroasa a tarilor si sportivilor lumii la JO din 1948, atunci când ranile razboiului nu se vindecasera înca, a demonstrat cu pregnanta dorinta tineretului de apropiere si cunoastere, de confruntare a fortelor si virtutilor pe terenul de sport, nu pe câmpul de lupta.