Campionii s-au intors acasa! : Interviu cu Cristina si Silviu Casandra

Reveniti la Suceava dupa ce Cristina a obtinut locul cinci si a doborât de doua ori recordul national al probei de 3000 m obstacole, la Jocurile Olimpice de la Beijing, sotii Casandra au acceptat propunerea ziarului “Crai nou” de a discuta despre culisele preformantei realizate la Beijing.

Antrenor si sportiva, sot si sotie, mereu alaturi unul de celalalt, Cristina si Silviu Casandra au tot dreptul sa fie mândri de ceea ce au realizat. El a pregatit minutios o performanta greu de doborât de o alta sportiva din România. Ea a respectat indicatiile lui, le-a aplicat punct cu punct si a obtinut a saptea performanta a tuturor timpurilor în proba de 3000 m obstacole: 9 minute, 16 secunde si 85 de sutimi. El, la Piatra Arsa. Ea, la Beijing. Într-unul din cele mai importante momente ale carierei Cristinei, sotul (antrenorul) nu a putut fi alaturi de sotie (sportiva). Împreuna au stabilit ca priotara este prestatia de la Jocurile Olimpice. Rezultatul obtinut de Cristina dovedeste ca atunci a fost momentul de forma maxima al sportivei legitmate la CSM Suceava. Silviu nu a facut deplasarea în China pentru ca, la Campionatele Nationale din luna iunie, Cristina s-a clasat pe locul doi, dupa Ancuta Bobocel.

Ei, împreuna, sot si sotie, antrenor si sportiva, au considerat ca, într-un an olimpic, Olimpiada are prioritate. Timpul si rezultatul, contestat de unii, considerat a fi nu tocmai o mare performanta de altii, va ramâne scris în fila de istorie a Olimpiadei de la Beijing. Un loc cinci într-o cursa nebuna în care fenomenala Samitova a trecut în premiera dub pragrul celor 9 minute.
Chiar daca au existat momente în care Cristina era decisa sa renunte, acestea au fost depasite cu brio. Înca ceva. Reprezentanta Sucevei a concurat, desi o nenorocita de bursita a chinuit-o pe parcursul pregatirii pentru Jocurile Olimpice, dar mai ales în timpul curselor. Sunt lucruri nevazute de noi, cei care am urmarit la televizor desfasurarea celui mai important eveniment al sportiv al  planetei.

Cârcotasi s-au gasit la tot pasul. Atât înainte de Beijing, cât si dupa Beijing. Mai mult, s-au gasit cârcotasi si în orasul pe care Cristina l a reprezentat cu cinste. Un oras care a adpotat-o pe Cristina, dar un oras al carui primar i-a recunoscut meritele, a recunoscut performantele si a propus acordarea titlului de cetatean de onoare. Poate ar fi meritat si Silviu. Sigur merita si sigur acest merit îi va fi recunoscut în viitorul apropiat. Cele peste 30 de titluri nationale obtinute de-a lungul carierei de Silviu Casandra recomanda acest lucru.
Sunt sportivi care ne reprezinta pe noi, sucevenii, sportivi pentru care viata de familie se rezuma la cantonamente lungi. Sportivi pentru care acasa înseamna Suceava, dar care nu se pot bucura pe deplin de ceea ce înseamna acasa. Performanta cere sacrificii, iar sotii Casandra au înteles acest lucru.
Cum a reusit Cristina sa doboare de doua ori recordul national? Cum a stabilit a saptea performanta a tuturor timpurilor? Cum a trait calificarile si finala? Cum a rezistat Silviu la mii de kilometri distanta, am aflat ieri, într-un  interviu acordat în exclusivitate ziarului nostru  de sotii Casandra.

– Cristina, cum te simti dupa performanta de la Jocurile Olimpice?
– E bine. S-a acumulat o stare de oboseala cauzata de deplasarile foarte lungi, dar sunt multumita.
– Te-ai întors la Suceava, pentru prima data dupa participarea la Olimpiada. Cum e ?
– Placut. Am asteptat sa vin acasa.

– Primele reactii dupa cursa de la Beijing?
– Am fost foarte bucuroasa. Pot sa spun ca, la un moment dat, nici nu mi-a venit sa cred ca am realizat acel timp. Am fost putin socata. S-a alergat foarte foarte tare. A fost o cursa foarte puternica si în calificari si ma gândeam ca asta îmi va afecta prestatia din finala.
– Pentru Jocurile Olimpice de la Beijing aveai propus, în primul rând, calificarea în finala, iar, mai apoi, o clasare în primele sase locuri… Pâna la urma a iesit bine si ai reusit sa dobori recordul national de doua ori, în trei zile.

– Într-adevar, întotdeauna, la o competitie foarte importanta, calificarile sunt cele mai grele si de aceea îmi doream în primul rând sa ajung în finala. Apoi m-am gândit ca în finala va fi altceva. E greu sa alergi doua curse la un nivel foarte ridicat, într-un interval de 3 zile. În momentul în care am ajuns la Beijing, eu nu aveam unul dintre cei mai buni timpi, care sa ma recomande la o clasare între primele sase. Chiar aveam emotii si în ceea ce priveste calificarea în finala. Spun asta pentru ca am avut si o accidentare care m-a cam deranjat, dar acolo am constientizat ca sunt pregatita si am fost foarte concentrata. Eram constienta ca trebuie sa fac record national ca sa pot ajunge în finala. Acesta era primul meu obiectiv.
Emotii, emotii, emotii
– Încearca sa reintri în atmosfera de la Jocurile Olimpice. Cum au fost sosirea la Beijing si primele zile petrecute acolo?

– Când am ajuns la Beijing, delegatia României era deja acolo. Toti erau acomodati si îmi spuneau sa am grija, sa nu dorm. Eu stiam ce înseamna o deplasare în Asia pentru ca am mai participat la concursuri în China si Japonia. Pot spune ca nu am fost foarte obosita dupa calatoria cu avionul. Chiar am facut un antrenament în prima zi. Deja în ziua urmatoare am intrat în program normal, pentru ca aveam de facut ultimul antrenament, care era foarte important pentru calificari. Doctorita echipei a fost chiar mirata ca am facut antrenamentul îmediat dupa sosire. Mi-a mers bine, chiar am controlat antrenamentul desfasurat cu o saptamâna înainte de calificari si atunci mi-am dat seama ca o sa fie bine.
– Bun, se apropia ziua calificarilor în finala. Ai avut emotii?

– Da, mai ales ca am concurat în prima zi a probelor de atletism. Pâna atunci, în toate concursurile importante, aveam calificarile dimineata. La Beijing, calificarile au fost seara. Am considerat ca este un lucru bun, pentru ca puteam sa ma odihnesc dimineata, dar era mai mult timp în care ma copleseau emotiile din cursul zilei de concurs. La un moment dat chiar ma gândeam: “merg cu ele de gât”, “daca o sa ma doara piciorul”. Ultima luna si jumatate înainte de Jocurile Olimpice am alergat numai cu o banda pe picior. Îmi apareau în minte fel de fel de gânduri. Au fost la start 51 de sportive, repartizate pe trei serii de câte 17.
– A sosit ziua calificarilor. Ce ai facut în ziua respectiva, pâna la momentul startului si cât a contat faptul ca Silviu nu a fost la Beijing?

– Am vorbit foarte mult la telefon cu Silviu. El a încercat tot timpul sa-mi spuna ca sunt pregatita, sa nu ma gândesc la durere. Mi-a spus sa fac ceea ce m-am pregatit sa fac. La un moment dat chiar aveam emotii în ziua calificarilor. Stiam ca foarte multe lucruri depind de acea cursa. Pâna atunci nu mai alergasem în prima serie de calificari.

Cu alte ocazii puteam sa vad cum s-a alergat si stiam cu trebuie sa abordez cursa. Acum era altceva. Initial, am zis ca n-am nicio sansa sa intru între primele patru locuri, care duceau direct în finala. Pot sa spun ca sunt destul de realista si, stiind cine erau adversarele din prima serie, ma gândeam ca singura sansa e sa ma autodepasesc. A fost un start furtunos si s-a alergat într-un ritm nebunesc. Pot sa spun ca într-un fel acest lucru mi-a usurat munca. Tot ce am avut de facut a fost doar sa tin dupa adversarele de pe primele pozitii. Am fost putin suprinsa ca etiopianca nu putea sa tina ritmul,  dar m-am instalat pe locul patru si am tinut sa termin pe acest loc. Puteam sa fortez dar nu avea niciun rost. Poate am învatat ceva din cursa de anul trecut de la Osaka, unde am câstigat în calificari dar acest lucru m-a costat în finala. Am urmarit timpii pe tot parcursul cursei si la un moment am constientizat ca voi doborî recordul national.
Cum erai privita în cadrul delegatiei României? Cine te-a sustinut?
Cel mai mult m-a ajutat doamna doctor Maria Conea. A fost foarte apropiata de mine. Chiar a venit de multe ori la stadion si m-a încurajat.

Pe timpul cursei ai fost încurajata?
Da, dar era un vacarm pe stadion. Stiu ca fetele de la atletism erau acolo.  Fiecare sportiv care urma sa intre avea un program de urmat si nu putea participa la evenimentele de pe stadion.
Ce s-a întâmplat dupa calificari. Erai deja în finala. Cu cine ai vorbit, cine te-a felicitat?
La stadion, când ieseam pe culoar sa mergem la vestiare sa ne schimbam erau cei din presa centrala. Prima persoana cu care m-am întâlnit a fost Doru Dinu Glavan, care m-a felicitat. Apoi am mers la vestiare, mi-am luat acreditarea care fusese oprita în momentul în care am intrat la apel. A doua persoana care m-a felicitat a fost doamna doctor Conea, care ma stie de când eram junioara. Îl stie si pe Silviu si ne cunoaste foarte bine. Ea a stiut exact prin ce am trecut pâna la Jocurile Olimpice. Cred ca acum a trebui sa spun si faptul ca dupa ce am iesit pe locul doi la Campionatele Nationale, multi oameni m-au privit altfel. Au existat unele rautati dare u m-am decis sa nu le iau în seama. Am simtit o lipsa de încredere din partea unor persoane din cadrul Federatiei Române de Atletism.

Cum a fost noaptea dinaintea finalei? (Se încrunta, probabil ceva nu a fost în regula)
Vaiii! Silviu chiar m-a sunat pe telefonul doamnei doctor, pentru ca noi nu aveam voie cu telefoane. El era foarte încântat “oau, ce timp ai facut”. Chiar mi-a spus ca puteam sa vin pe locul trei în calificari. Eu ma gândeam ca am ajuns pâna aici si de acum nu-mi mai ramâne decât sa alerg cât pot de tare. Pe undeva simteam ca pot sa alerg mai bine decât în calificari dar ma gândeam si sa pot alerga macar la fel de bine ca în calificari. Chiar daca nu ma simteam chiar darâmata dupa cursa de calificari, nu stiam exact cât eram de afectata din punct de vedere fizic. M-am gâîndit ca în finala trebuie sa alerg în asa fel încât eu sa fiu multumita de mine. În acea noapte nu m-am odihnit prea bine. Am stat în camera cu maratonista Luminita Talpos, care avea alt program. Trebuie spus ca proba de maraton a avut loc în aceeasi zi cu finala de la 3000m obstacole si startul era la ora 7 dimineata. Stiind acest lucru, doamna Conea a intervenit pentru ca eu sa dorm în alta camera, de unde plecasera unele dintre fete. Am ajuns la apartamentul respectiv si trebuia sa fiu singura într-o camera, iar antrenoarea de la natatie care locuia acolo trebuia sa se mute în alta parte. În fine, m-am mutat în acea camera dar nu m-am putut odihni pentru ca respective antrenoare nu s-a mai mutat. A venit târziu în camera si s-a trezit si foarte devreme dimineata dar nu am avut ce face. M-am trezit foarte nervoasa, aveam si emotii.     

Silviu intervine

Dupa ce Cristina a plecat la Beijing, eu am mers în cantonament la Piatra Arsa si am continuat pregatirea pentru Campionatele Nationale (n.r. proba de 50 km mars). Am urmarit de acolo cursa de calificari si mi-am dat seama ca putea sa le bata pe atletele care s-au clasat pe locurile doi si trei. Era clar ca si-a pastrat unele rezerve pentru finala. Atunci i-am spus ca sigur va intra între primele sase în finala si va putea alerga undeva între 9:16/9:17, chiar daca, poate ea nu credea în sinea ei ca ar putea realiza aceasta performanta.  
Silviu, tu la ce te gândeai în noaptea dinaintea finalei?

Aveam încredere ca Cristina va reusi sa tina doua curse tari într-un interval scurt. Chiar înainte de a pleca ea la Beijing am stabilit ca ultimele zile sa fie de odihna pentru ca stiam ca acolo fiecare sportive are programul lui si va fi mai complicat. I-am spus Cristinei sa nu se mai gândeasca daca o deranjeaza cineva, sa-si vada doar de problemele ei, sa se adune si sa dea tot ce are mai bun în ea. Aveam si eu emotii. Nu prea am dormit nici eu în acele nopti dinaintea finalei si a calificarilor dar am mizat pe experienta noastra.
Am ajuns la ziua finalei, momentul încalzirii si startul…

Ziua finalei…Mda! Vreau sa zic si chestia asta. Am plans de dimineatp, era foarte nervoasa pentru ce mi se întâmplase noaptea. Ionela Târlea (n.r. care locuia în acelasi apartament dar în alta camera) când m-a vazut ca plâng mi-a spus “te rog frumos, tu ai azi finala, trebuie sa-ti pastrezi toate energiile”. Pe urma m-am mai linistit, am mers si am mâncat, apoi m-a odihnit putin la amiaza.
Si ai plecat la stadion…

Da. Aveam emotii dar într-un fel parca am simtit ca va fi bine. Am intrat pe stadion, m-am întâlnit cu atletele cu care urma sa ma întrec în finala, am vorbit între noi, am glumit. Am facut încalzirea. Aveam scris tot ce trebuie sa fac pentru ca asa porcedez. Din cauza emotiilor nu vreau sa uit vreun pas care poate fi foarte important. Asa procedez în general înainte de fiecare concurs.
S-a dat startul…
Într-adevar, stadionul era plin. Am simtit ca ma coplesesc emotiile dar m-am încurajat singura si m-am adunat. Mi-am zis ca trebuie sa tin cât mai aproape de principalele adversare si sa fac o cursa buna iar, la final, când vad rezultatul sa fiu multumita.
Cum au fost cursa si te rog sa-mi spui daca au existat câteva momente speciale…
La un moment dat simteam ca nu pot sa schimb ritmul. Doar dupa prima mie de metri m-am uitat pe cronomentrul de la stadion si am vazut ca timpul era sub recordul mondial. Eu eram pe locul opt. Acolo am stat tot timpul. Dupa aceea nu am mai urmarit deloc ceasul, pur si simplu, alergam în disperare. Se facuse o distanta între mine si plutonul fruntas si atunci mi-a trecut prin cap ca “mai tare de atât nu pot sa alerg”. Ma consolasem cu ideea ca voi termina pe locul opt. Apoi am mai alergat un pic si am zis “hai sa ma lupt cu mine, poate pot mai mult”. Mai erau de alergat înca o mie de metri. Le vedeam si pe adversare ca nu mai pot. Atunci am început sa fortez si m-am apropiat de ele. În ultimii patru sute de metri singurul meu scop era sa ma mentin în plasa plutonului fruntas. Îmi doream doar sa pot tine ritmul pâna la linia de finis. Mai erau trei sute de metri si atunci am simtit ca am resurse. Am trecut obstacolul din turnanta în acelasi timp cu sportiva din Etiopia iar kenyanca era putin în fata noastra. Am început sa accelerez. Deodata am vazut ceva blond pe jos. Cazuse o rusoaica din fata mea. A fost momentul în care mi-am dat seama ca pot veni pe locul cinci. Nu m-am bucurat ca s-a întâmplat asta.