Purtătorul de cuvânt al BOR îi răspunde IPS Calinic: Stahanovismul ortodoxist situat la antipodul „calmului valorilor” Ortodoxiei, al sobrietății, al delicateței, nobleței și dreptei măsuri în toate, devine un toxic exces pentru corpus-ul eclezial


Intră acum și în grupul de

Purtătorul de cuvânt la Bisericii Ortodoxe Române, teologul Vasile Bănescu, a publicat pe pagina sa de socializare un răspuns pentru Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților, IPS Calinic, care, într-un Răspuns al Ierarhului, a spus că îl apreciază pe acesta ca fiind între cei mai buni purtători de cuvânt ai BOR, dar că acesta ar avea ceva probleme cu caracterul.

Vasile Bănescu a publicat o replică, în care, fără să facă referire directă la IPS Calinic, răspunde acestuia: „Ce înseamnă „a sta cam prost cu caracterul” ? Răspunsul teologului laic”.

Vă prezentăm integral postarea lui Vasile Bănescu:

„Deși uitat, gândul că „stilul e omul însuși” rămâne mereu actual, puternic expresiv în legătură cu devoalarea omului lăuntric (singurul real) prin mișcările involuntare produse de sufletul lui, de conștiința, mintea, trăirile, cuvintele și gesturile sale intime sau asumat publice. Toate se înlănțuie în ceea ce se numește „stil propriu”, echivalentul etic și estetic al unei amprente lăsate de fiecare asupra realității în relația cu ceilalți.

Așadar modul mai mult sau mai puțin nuanțat în care reacționăm, relaționăm, comunicăm sau înfăptuim, ne construiește, ne dezvăluie, ne reprezintă. Pe noi, cei din noi înșine.

Suntem, așadar, ceea ce exprimăm în varii feluri ca persoane întoarse cu fața sau, din păcate, cu spatele spre ceilalți. În jurul nostru, ca un „corp energetic” iradiază continuu caracterul, miezul și relieful nostru moral, imposibil de camuflat total.

Depășirea măsurii în orice denunță cu precizie „inadecvarea la realitate”, o suicidară ratare inclusiv morală.

Este cazul oricui se lasă luat de valul tulbure al egolatriei, al lăcomiei de vizibilitate, de întâietate, de autoritarism sterp asupra celorlalți. E cazul trist al oricui se lasă sedus de strategia rudimentară a invectivei, a judecății sumare și a lui hodoronc-tronc.

Când asta se înfiripă și se consumă în cadrul prin excelență delicat în care se operează cu „cele nevăzute”, spirituale, lucrurile devin grotești, ridicole, caricaturale. În esență, antihristice.

Excesul, adversar inclusiv al virtuții care strălucește doar prin discreție și moderație, nu se asortează nicicum cu straiele unei poziții publice (arhipăstorești).

De aceea, ca exemplu, stahanovismul ortodoxist situat la antipodul „calmului valorilor” Ortodoxiei, al sobrietății, al delicateței, nobleței și dreptei măsuri în toate, devine un toxic exces pentru corpus-ul eclezial atunci când se respinge chiar și ideea de sfat (evanghelic) sau binevoitoare observație, reacționându-se cu țâfnă și trufie.

Într-un asemenea context, „a sta cam prost cu caracterul”, cu gradul de rafinament lăuntric, indică mai degrabă o surditate și orbire spirituale, decât acuitate morală sau orice altă virtute predicată, niciodată practicată.

Virtutea, când există, presupune un real, oricât de modest, grad de smerenie și inteligență (duhovnicească).

A apela, de exemplu, obtuz și trivial la ofensarea cuiva pe care nu-l cunoști, a-ți cultiva malițios, neinspirat, imaginarul și așa sărac, a confunda cotidian duhovnicescul cu prea omenescul, altruismul pastoral cu autoritarismul local, a te livra celorlalți exclusiv în cheie autoritaristă fără nicio acoperire în autentica autoritate, iată doar câteva dintre simptomele unui jenant autosabotaj, căruia unii i-ar putea descrie principala cauză prin cuvintele: „a sta cam prost cu caracterul”.

„Doctorul sufletelor”, cu acordul pacientului, le vindecă însă pe toate”.

Vasile Bănescu face referire la următorul răspuns oferit de IPS Calinic: „Referitor la celălalt domn adus în discuția dumneavoastră, (Vasile Bănescu, n.r.) nu îmi schimb părerea că se numără printre cei mai buni purtători de cuvânt ai Bisericii, deși și domnia sa are ceva probleme cu caracterul. Personal, dintotdeauna m-am uitat, cum spune și o vorbă din popor, nu la câine, ci la stăpânul câinelui. Iar în cazul de față, am tot respectul pentru stăpân, chiar dacă uneori câinele mai face hărmălaie și nu ascultă de stăpân”


Intră acum și în grupul de