Dragobete- Zanul Iubirii

„Zânul Iubirii” din mitologia româneasca sau Dragobetele este sarbatorit prin traditia populara în fiecare an, pe 24 februarie, zi numita si „cap de primavara”. Dragobetele, fiul Dochiei este identificat cu Cupidon la români si Eros la greci.   

Pe vremuri, pe 24 februarie, oamenii, în special cei tineri, tineau sau faceau Dragobetele. Potrivit traditiei, Dragobetele era „o zi frumoasa pentru baietii si fetele mari, ba chiar si pentru barbatii si femeile tinere”. Dimineata devreme, tineretul se îmbraca în haine de sarbatoare si, daca vremea era urâta, se strângeau în cete pe la casele unora dintre ei. Daca vremea era frumoasa, se iesea afara din sat, baietii adunând lemne pentru foc, iar fetele culegând flori de primavara, flori folosite apoi în descântecele de dragoste.  

Prin unele locuri, exista obiceiul ca fetele mari sa strânga apa din omatul netopit. Traditia populara spune ca aceasta apa, pastrata cu mare grija, avea proprietati magice, spunându-se ca este nascuta din surâsul zânelor, putând face fetele mai frumoase si mai dragastoase. În anii în care nu era omat, se folosea banala apa de ploaie sau cea de izvor.
În jurul focurilor aprinse pe dealurile golase din jurul satelor, fetele si baietii discutau vrute si nevrute, însa, cel mai adesea, se spuneau glume cu substrat erotic. Fetele, cum simteau apropierea prânzului, începeau sa coboare în fuga spre sat. Conform obiceiului, fiecare baiat urmarea fata care îi cazuse draga. Daca flacaul era iute de picior si fetei îi placea respectivul urmaritor, atunci avea loc o sarutare mai îndelungata în vazul tuturor. Sarutul acesta semnifica, în fapt, logodna ludica a celor doi, cel putin pentru un an de zile. Tot traditia spune ca, de multe ori, astfel de logodne prefatau logodnele adevarate.

Daca nu se facea Dragobetele, se credea ca tinerii nu se vor putea îndragosti în anul care urma. În plus, un semn rau era daca o fata sau un baiat nu întâlneau la Dragobete macar un reprezentant al sexului opus, opinia generala fiind ca tot anul respectivii nu vor mai fi iubiti.
Maturii aveau partea lor în cadrul Dragobetelui. Astfel, femeile credeau ca era îndeajuns sa pui mâna acum pe un barbat… strain (de sat) si deveneai dragastoasa barbatilor în tot anul care urma! Femeile mai aveau grija sa dea mâncare buna orataniilor din curte, dar si pasarilor cerului, nici o vietate nefiind sacrificata la Dragobete. Îndeobste, sarbatoarea dragostei era socotita una de bun augur pentru treburile marunte, nu si pentru cele mari.

Dragobetele era închipuit ca un flacau voinic, puternic, frumos si tare iubitor, putând fi întâlnit prin paduri. Unele fete si femei doreau chiar sa fie pedepsite de Dragobete, lucrând de ziua lui, iar apoi luând drumul padurii, aici fiind „nevoite” sa se lase iubite de Dragobete. Chiar daca mai „pedepsea” femeile, se considera ca Dragobetele ocrotea si purta noroc îndragostitilor, tinerilor în general, putând fi socotit un veritabil Cupidon românesc. Asa dupa cum ne-a spus si muzeograful Elena Ciobanu „de ce nu gasim în sirul sarbatorilor noastre locul potrivit si Dragobetelui, imitând, în schimb, forma occidentala a aceleiasi sarbatori? Sa ne aducem mai des aminte de pasari, animale si flori si vom face din zilele noastre sarbatori ale dragostei! Cu atât mai mult cu cât, una din functiile esentiale ale sarbatorilor traditionale era aceea a repunerii în acord a omului, a comunitatilor, cu Dumnezeu, cu Universul”.

Se pare ca românii sunt unul dintre cele mai iubarete popoare, pentru ca serbeaza atât sarbatorile traditionale, dar si cele preluate din afara, ca pretext, pentru un sarut, pentru o declaratie de dragoste, pentru o floare.