O altfel de cronica

Impresionant, incredibil, extraterestru, magic, mirific, fantastic, formidabil, utopic, divin sunt doar câteva dintre apelativele sfertului Liverpool – Arsenal, iar lista ar putea foarte bine sa continue. Când vezi un asemenea meci nu poti decât sa te gândesti ce frumos este fotbalul si sa încerci sa-l traiesti din plin. Marti seara am înteles cu totii de ce, noi, românii, nu jucam si, cel mai probabil, nu o vom face prea curând, la un asemenea nivel. Pe un “Anfield Road” plin ochi, Liverpool si Arsenal au oferit un fotbal total pe care noi nu îl putem decât admira, dar nu si întelege.

Liverpool venea dupa egalul de pe “Air Emirates” si parea favorita, dar nici bine nu si-au intrat în ghete ca erau condusi cu 1-0. Dar cei de la Liverpool sunt aceiasi “You’ll never walk alone” si, împinsi de la spate de cei 44.875 de spectatori, au egalat, iar în final au învins gasca nebuna a lui Wenger, un antrenor care a platit tribut încrederii orbesti pe care a acordat-o pustilor sai. Jucatorii lui Arsenal au izbucnit în plâns la finalul meciului. Dupa golul lui Babel priveam pe chipurile lui Walcott, Adebayor si Almunia si vedeam deznadejdea si tristetea din ochii lor. Ar fi vrut sa faca orice numai sa nu piarda. Ar fi vrut sa fie peste tot pe teren numai sa egaleze. Fotbalul este un joc în care cel mai bun câstiga; sau, uneori, cel mai experimentat. Tineretea si-a spus cuvântul în tabara lui Arsenal atunci când au facut penalti la doar un minut dupa ce au egalat.

Am vazut un meci nebun din toate punctele de vedere. Un meci care va dainui mult timp în inimile suporterilor din întreaga lume. Un meci care te-a dus de la agonie la extaz sau de la extaz la agonie în functie de echipa favorita. Simpatizez Arsenal datorita tinerilor din echipa. Walcott, Hleb, Senderos sau Diaby sunt pusti care cu timpul vor avea sansa sa câstige cel mai important trofeu european. As fi vrut sa câstige Arsenal datorita lui Walcott, care a creat probabil cea mai frumoasa faza din aceasta editie a Ligii Campionilor. La 18 ani sa întinzi pe jos trei jucatori si sa mai lasi în urma înca doi, dupa o cursa de 60 de metri este de-a dreptul incredibil. Dar nu trebuie uitat Fernando Torres.  “El Nino”, “copilul teribil al fotbalului spaniol” cum l-a numit Aragones, care a marcat un gol de-a dreptul antologic, demonstrând înca o data ca nu degeaba Raul nu mai este chemat la nationala.

Meciul a fost de asemenea un duel tactic al celor doi antrenori, un spaniol si un francez. Un duel câstigat de Rafa Benitez. Interesant este ca ambii antrenori au mutat decisiv. Wenger l-a introdus pe teren pe Walcott, cel care a creat golul doi al “tunarilor”, dar Benitez a mutat decisiv prin introducerea lui Babel, care a scos un penalti si marcat golul desprinderii.
Marti seara, “You’ll never walk alone” s-a auzit în toata Anglia, iar tinerii jucatori ai lui Arsenal au fost aplaudati de suporterii “cormoranilor”. Fair-play total. Liverpool în semifinale, Arsenal acasa.

Liverpool a demonstrat înca o data ca este echipa revenirilor spectaculoase, echipa victoriilor marete. Trebuie doar sa mai amintesc doua meciuri: Liverpool – Alaves 5-4, cu acel autogol de aur al lui Gelli, când “Gurita” al nostru a marcat de doua ori, iar Liverpool a revenit de la 3-1 si de la 4-2 si de finala Liverpool – Milan, când “cormoranii” au revenit de la 3-0.
Un asemenea meci nu poate avea o echipa pierzatoare pentru ca fotbalul este cel care a triumfat.