Diaspora româno-americană, încontro după alegerile parlamentare din România?

Amprenta comunismului încă își mai spune cuvântul și se pare că cei peste 45 de ani de comunism nu au fost suficienți pentru a arăta Europei că schimbarea mult dorită încă se lasă așteptată. Încercând să refacă tabloul politic așa de frumos elogiat de Caragiale, alegerile electorale din România anului 2008 au reușit să atingă limitele penibilului prin practicile și deznodământul anticipat de către marile partide politice. Se pare că politica românească încă își mai duce “crucea” spre “drumul Golgotei” și că clasa politică încă mai poartă în sânge “doliul comunismului” sau al trecutului negru și împovărat, dar iubit așa de mult de către unii politicieni.

Desprinsă parcă din tiparele unei scene “caragiliene” cu parfum și gust balcanic, “transhumanța” politică de pe plaiurile mioritice, dirijată de fluierul “Fanarioților” din “Micul Fanar” de pe Dâmbovița a ajuns și pe meleagurile “coloniștilor americani”, care mai bine de 200 de ani în urmă aveau să creeze una dintre cele mai avansate democrații din lume și cea mai liberală constituție.

Luna Decembrie este prin excelență luna bucuriei, a purificării și a iubirii, luna în care Dumnezeu a coborât pe pământ prin întruchiparea lui Iisus Hristos, însă pentru românii americani luna decembrie 2008 este o lună a deznădejdii și al neputinței. Încercăm să întrebăm divinitatea: prin ce am păcătuit că am ales să locuim în cea mai democratică țară din lume, când singuri am picat examenul de conduită morală și de democrație? Și cum putem să mai avem curajul să ne întrebăm unde este “elita diasporei românești americane? Cred că Brătianu, Iorga sau I.G. Duca s-ar întoarce în mormânt de rușine să vadă această “comedie” a alegerilor electorale pentru parlamentul României din diaspora româno-americană.

Talleyrand a spus odată: “Cine nu a apucat vremurile de dinaintea Revoluției franceze, acela nu a cunoscut dulceața vieții.” Parafrazându-l pe marele om politic francez care a scăpat Franța în 1815, după abdicarea marelui împărat francez Napoleon Bonaparte, în timpul Congresului de la Viena, ne punem firesc întrebarea: la ce bun folos pentru scumpa noastră țărișoară România o “coaliție monstruoasă” pentru vremurile de criză economică care se abat asupra bătrânului continent? Partidul Democrat Liberal a fost cunoscut pentru ideile sale liberale și pentru conduita sa nepărtinitoare din timpul guvernării liberale recente, însă odată cu începerea negocierilor cu Partidul Social Democrat – partid considerat “cenușăreasa politicii românești” care a întârziat reformele democratice în favoarea intereselor sale de partid – acesta și-a pierdut din credibiltatea electoratului și inclusiv sprijinul diasporei româno-americane. Uitându-ne la calitatea membrilor săi care au intrat în Camera Deputaților din partea Colegiului 3 electoral ne putem da singuri seama cam ce partid este PDL-ul. 

Alegerea domnului Mircea Lubanovici, căci despre dânsul este vorba, este o “glumă” și în același timp o palmă dată românilor de pe continentul nord american. Acest lucru ne relevă impotența și maturitatea electoratului românesc de pe teritoriul Statelor Unite. Chiar nu s-a găsit altcineva mai bun să candideze la fotoliul de deputat sau “mecanismele” fragile ale sistemului electoral nu au funcționat așa cum trebuie? Uitându-mă la platforma politică pe care domnul Lubanovici a avut curajul să o însereze în pagina sa de web, sau la cartea sa de vizită, mă întreb, ca un neștiutor al politicii de partid: “cum va putea dânsul, cu o așa "mare" experiență politică și pregătire profesională, izvorâte în ultima lună, să ne reprezinte pe noi, românii americani, în Parlamentul de la București?”

Plecând de la analiza lui John Kenneth Galbraith asupra societății și a individului, în care spunea că: “O societate mare –cum este cea a românilor americani (n.s.)… continuă să fie simbolul succesului și al reușitei într-o societate civilizată. Ea transferă acest prestigiu membrilor săi: este mai rentabil să aparții unei firme ca General Motors sau Western Electric decât să fii un izlot. Întrebarea pe care și-o pun în mod automat doi oameni (și diaspora românească americană, n.s.) ce fac cunoștință în California sau în avion este: “La cine lucrați?”. Până nu se face această precizare, celălalt este o enigmă; el nu poate fi situat într-un context; nimeni nu știe câtă considerație merită… Domnul parlamentar Lubanovici capitulează în fața societății româno-americane datorită capacității acesteia de a face mai mult pentru el decât poate face el însuși” (Vezi: Le nouvel État industriel, Gallimard, 1968, p.155), înclin să mă îndoiesc, alături de mulți alți confrați din comunitățile noastre, de capacitatea dânsului de a ne reprezenta în politica românească, iar prezența dânsului în Parlamentul României nu ne onorează și nu ne face cinste deloc.

Prof. dr. Marius Petraru, Vicepreședinte Asociația Culturală “Miorița”, Sacramento, California