Intră acum și în grupul de
România se confruntă cu un paradox aparent în prețul gazelor naturale: deși nominal multe componente par accesibile, costul real suportat de consumatori și industrie este printre cele mai ridicate din Uniunea Europeană, atunci când se ajustează la puterea de cumpărare (PPP). O analiză detaliată semnată de Dumitru Chisăliță, președintele Asociației Energia Inteligentă (AEI), arată că ineficiențele sistemice și structura pieței transformă gazul „ieftin” într-unul disproporționat de scump economic.
Potrivit analizei AEI, comparațiile simpliste la nivel nominal (euro/kWh) sunt înșelătoare. Ajustarea la PPP inversează ierarhiile: Europa de Vest (Germania, Olanda, Franța, Austria) se menține în jurul a 0,03–0,035 €/kWh PPP pentru gazul-marfă (prețul brut al gazului, fără taxe și tarife), în timp ce în Est și Sud-Est valorile urcă la 0,055–0,063 €/kWh PPP. România atinge aproximativ 0,055 €/kWh PPP, una dintre cele mai ridicate din UE, chiar dacă este mare producător intern de gaze.
Cauzele principale identificate pentru prețul ridicat al gazului-marfă în Est includ: venituri mai mici ale populației (care amplifică efortul economic), putere de negociere redusă din cauza volumelor mici și piețelor fragmentate, precum și dependența de înmagazinare pentru securitate energetică, cu costuri fixe greu de diluat.
La transportul gazelor, România înregistrează un indice de 135 (cel mai ridicat din eșantion), din cauza infrastructurii subutilizate, capacități mari față de volume reduse și venituri scăzute ale consumatorilor. Distribuția prezintă un indice de 145 – cu 45% peste media UE –, cauzat de rețele supradimensionate (din presiuni politice, reglementări deficitare și interese economice), densitate redusă a consumului și dispersie geografică.
Înmagazinarea gazelor ajunge la un indice de 148 (aproape 50% peste medie), din cauza dimensionării strategice (nu neapărat eficientă economic), depozitelor neadaptate total cererii și gradului redus de utilizare. Marja comercială atinge indicele 150, nu din cauza marjei nominale mari (care este modestă), ci din rețele lungi, volum în scădere și putere de cumpărare redusă.
Chiar și taxele și accizele, moderate nominal, devin apăsătoare după ajustarea PPP. Concluzia centrală: România ocupă constant topul costurilor reale nu din prețuri absolute mari, ci din ineficiențe sistemice – lichiditate redusă a pieței, grad scăzut de utilizare a infrastructurii (din investiții supradimensionate și risipă), tarife ridicate per unitate economică, marje aparent mari din lipsă de volum, fiscalitate cumulativă și ineficiență operațională cronică.
Acest cerc vicios – ineficiență → lichiditate scăzută → costuri unitare mari → preț final ridicat → scădere consum → și mai puțină lichiditate – face ca prețul mare să fie efect, nu cauză. Politicile care tratează doar „prețul prea mare” sau „tarifele incorecte” redistribuie pierderile, fără a elimina problema fundamentală: lipsa de volum și lichiditate într-un sistem capital-intensiv.
Fără creșterea gradului de utilizare a rețelelor și eficiență economică reală, intervențiile administrative nu rezolvă sustenabil situația, ci o perpetuează, se concluzionează în analiza AEI.
Intră acum și în grupul de
