Propunerea de impartire a Romaniei in regiuni printr-o noua defavorizare a Moldovei

Oricine priveşte harta administrativă a României, cu judeţele stabilite în 1968 şi cu modificările parţiale de mai tîrziu, poate observa dimensiunea mult mai mare a judeţelor de la nord de Milcov şi de la est de Carpaţi, în comparaţie cu cele din sud. Prin urmare, se poate constata că în Moldova rămasă românească judeţele au o extensiune de două sau de trei ori mai mare decît cele din Muntenia, iar judeţe mai mari decît în mod obişnuit înseamnă că sînt mai puţine decît în mod obişnuit şi, ca atare, mai puţine centre judeţene şi mai puţine localităţi cu posibilităţi de dezvoltare. Situaţia a fost, de altfel remarcată, după 1990, cînd s-a pus problema înfiinţării a încă două judeţe în Moldova, dar atît inerţiile locale, cît şi clamările activiştilor din „asociaţia judeţelor abuziv desfiinţate” au dus la eşecul acestei iniţiative legitime.

De altfel, Moldova a fost şi este dezavantajată în mod sistematic şi din toate punctele de vedere, în raport cu zona sudică a ţării: toate uzinele şi fabricile importante, cu salarizare bună, îndeosebi cele de autorturisme, sînt numai la sud de Milcov, comandamentul Armatei a doua, Moldova, nu a fost în Moldova, ci tot în sud (un fapt similar nu s-a întîmplat nici măcar în cazul Olteniei, o provincie mult mai mică şi ataşată tradiţional Munteniei), instituţiile de învăţămînt superior din sud, cu o densitate foarte mare, au fost şi sînt favorizate prin numărul de locuri fără taxă, prin dotare, prin posibilităţile şi facilităţile acordate cadrelor didactice şi studenţilor, căile ferate din Moldova sînt mai bine de jumătate neelectrificate, garniturile de tren sînt dintre cele mai vechi, iar vagoane directe pentru destinaţiile occidentale nu există, aeroporturile moldoveneşti au condiţii de funcţionare dintre cele mai modeste şi fără legături internaţionale importante, construcţia de autostrăzi în spaţiul moldovenesc şi, în general, infrastructura nu este deloc în atenţia guvernanţilor, ca şi cum acesta ar fi un teritoriu străin etc. De altfel, numeroşi parlamentari care reprezintă zone ale Moldovei nu locuiesc în această provincie istorică şi nici nu au vreo relaţie cu ea decît că profită de buna credinţă a locuitorilor ei.

Desigur, nu se poate pune la îndoială valoarea Unirii din 1859, dar invazia demnitarilor din Capitală la Iaşi şi la Focşani de 24 ianuarie, precum şi formularea „unirea Moldovei cu Ţara Românească” este probabil un dar făcut vechii provincii în schimbul trecerii ei la statutul de ţinut auxiliar. Din datele istorice reiese că alegerea lui Alexandru Ioan Cuza s-a făcut la 5 ianuarie ca domn al Modovei şi la 24 ianuarie ca domn al Ţării Româneşti şi, prin urmare, ori Muntenia s-a unit cu Moldova, acceptîndu-i domnitorul, ori Moldova a fost unită (= alipită) de către Muntenia, luînd-o cu domnitor cu tot.

De altfel, un tablou celebru prezintă „Hora Unirii la Craiova”, iar la Iaşi sau la Focşani, încît predispoziţia guvernanţilor de a realiza festivităţi în aceste oraşe nu dovedeşte decît strădania de a ascunde avantajele atribuite unor oraşe sau zone din alte provincii; ca atare, pentru unii circul şi pentru alţii pîinea. Nu problema de formulare este însă importantă, deşi ea spune totuşi ceva, ci dezavantajarea permanentă a zonei de la nord de Milcov, încît intenţiile de regionalizare sub motivul alinierii la cerinţele Europei puteau oferi oportunităţi de instaurare, măcar parţială, a echităţii, în sensul că vechea Moldovă, aşa cum a rămas ea astăzi (cedarea Basarabiei la 1812 s-a făcut prin Pacea de la Bucureşti !), putea beneficia de realizarea unor regiuni de dezvoltare gîndite sub semnul echităţii.

Din păcate, lucrurile nu se prezintă astfel, căci, deşi prin suprafaţă şi prin numărul de locuitori, Moldova oferă în mod evident posibilitatea formării a cel puţin două regiuni, prin comparaţie cu extensiunea celorlalte trasate pe harta prezidenţială, situaţia a primit o soluţie cu totul specială. Din această hartă se poate constata că o bună parte dintre judeţele Moldovei au fost îngrămădite într-o imensă regiune de nord-est, mult mai extinsă decît oricare dintre regiunile celelalte, iar judeţele din sud ale acestei provincii istorice au fost repartizate la regiunile ce au capitala la Constanţa şi la Ploieşti, regiuni care capătă astfel un aspect hidos prin forma graniţelor teritoriului cuprins. De ce nu au ajuns capitale de regiuni oraşe moldovene îndreptăţite pentru acest statut, precum Bacău sau Galaţi, pare să fie evident prin faptul că nu sînt localităţi cu potenţial turistic şi nici nu asigură o navetă lejeră. Dacă s-ar demonstra totuşi că o astfel de împărţire ar avea unele motive întemeiate, deşi faptul este îndoielnic, rămîne totuşi întrebarea de ce nici una dintre cele două regiuni nu are ca centru un oraş din Moldova, aşa cum este normal în condiţiile unei judecăţi corecte.

Ca atare, pentru teritorii aproximativ egale, se propune, prin harta prezidenţială, un singur centru regional la nord de Milcov şi patru centre regionale la sud, în condiţiile în care regionalizarea este prezentată ca o oportunitate de atragere a fondurilor europene şi de distribuire a lor în vederea unei dezvoltări economice şi sociale a tuturor regiunilor. Este de la sine înţeles ce „dezvoltare” pot avea judeţele desprinse din Moldova şi ataşate unor regiuni din alte provincii, numai pentru a le asigura un teritoriu suficient care să le motiveze existenţa şi pentru a susţine centre regionale cu care aceste judeţe nu au nici o afinitate sau relaţie specială.

Necesitatea regionalizării este prezentată deseori şi ca un mijloc de destrămare a „mafiilor” locale şi de detronare a „baronilor” locali şi mulţi ar putea da crezare acestui slogan. Însă apare întrebarea în care loc din ţară sînt concentrate asemenea mafii şi sînt mai numeroşi asemenea baroni şi, apoi, de unde au căpătat îngăduinţa şi deseori susţinerea mafiile şi baronii din provincie. Ca atare, dacă Europa cere regionalizarea şi descentralizarea pentru a stîrpi mafiile şi baronii, care într-adevăr ar trebui eliminaţi, în nici un caz nu vizează provincia, unde lucrurile pot fi uşor rezolvate, ci susţinătorii mafiilor şi baronilor care nu sînt în provincie. Este de aceea o clară contradicţie între aceste obiective europene şi harta care propune drept centre regionale oraşe precum Ploieşti, Constanţa şi Craiova unde se întind braţele aceleiaşi caracatiţe.

De altfel, unii angajaţi din posturile de televiziune „naţionale”, adică avînd personal bine plătit din bani publici, au şi început să discute ca şi cum scornicitele „regiuni de dezvoltare” ar exista, desigur, pe linia obedienţei tradiţionale care le caracterizează, dar şi cu gîndul la viitoarele sejururi în interes de serviciu pe litoral, astfel încît concediul de odihnă să rămînă integral pentru excursiile în Honolulu. Asemenea angajaţi nu au în mod sigur nici o idee despre legalitate sau despre datorie, căci altfel s-ar abţine, avînd în vedere că o împărţire administrativă trebuie sancţionată printr-o lege parlamentară sau chiar printr-un referendum, înainte de a considera ceva efectiv, la care să se facă referinţă.

Pe aceeaşi linie a slujirii intereselor numai unora dintre zonele ţării se poate remarca şi frecventa omitere a oraşului Iaşi pentru indicarea timpului probabil din buletinele meteorologice de radio România actualităţi (tot post „naţional”) şi menţionarea în aceste buletine a tot felul de aşezări din alte regiuni, luate la întîmplare, cu menţinerea permanenţei unor localităţi din sud (desigur, deosebit de importante).

Faptul că cineva nu poate să-şi depăşească interesele proprii şi ale unei grupări restrînse, cînd ajunge într-o funcţie publică, nu este demn de Europa modernă, iar centralismul excesiv, cu toate instituţiile statului adunate într-o singură localitate, reprezintă un obstacol esenţial al procesului modernizării şi europenizării României, este impedimentul principal în manifestarea oricărei iniţiative folositoare. Defavorizarea Moldovei este astăzi un fenomen anacronic, iar aceasta se datorează şi celor care au pretins într-un moment sau altul că o reprezintă, deoarece aceştia, în loc să colaboreze pentru statuarea adevărului şi echităţii, s-au concurat şi luptat între ei, datorită unor meschine interese locale. Cu cîţiva ani în urmă, avînd susţinători pe unii dintre îmbogăţiţii ultimelor două decenii, reprezentanţii oraşului Bacău au găsit de cuviinţă să lupte împotriva celor din Iaşi, rezultatul fiind stabilirea sediilor unor reprentanţe zonale în gondolatul oraş Piatra Neamţ, situat pe un traseu izolat şi lipsit de specialişti.

Privind la harta cu regionalizarea, unii suceveni (din partidul prezidenţial) ar putea gîndi că sînt dezavantajaţi fiind alături cu alte oraşe moldovene (iar nu cu Viena), fiindcă ei ar fi „bogaţi”. Dacă însă ar privi mai atent lucrurile ar observa că nu sînt deloc bogaţi, cu tot pitorescul zonei şi cu toată relativa bunăstare a cîtorva dintre localităţi. Lipsa oricăror investiţii de proporţii, lipsa unor întreprinderi industriale importante, infrastructura deplorabilă, rămînerea marii majorităţi a populaţiei în condiţiile economiei rurale de subzistenţă nu înseamnă bogăţie.

Normal ar fi, prin urmare, ca, măcar de data aceasta, cei care reprezintă judeţele Moldovei să colaboreze pentru binele comun, şi să respingă hotărît crîmpoţirea teritoriului acestei provincii în interesul personal al unora, marginalizînd şi eliminînd pe Gagamiţii trimişi de la centru, căci aceştia nu au avut şi nu vor avea niciodată vreun rost sau vreun rol benefic. În ultimă instanţă, aceşti reprezentanţi n-ar face astfel decît să militeze pentru echitate şi pentru progres, adică ar corespunde năzuinţelor celor care i-au ales şi de care n-ar trebui nici să se îndepărteze şi nici să se ruşineze.

Prof. Dr. Ioan Oprea