Intră acum și în grupul de
Preşedintele Academiei de Ştiinţe Medicale, prof.univ.dr. Irinel Popescu, a declarat, joi, la Suceava rata de consimţământ în privinţa prelevării de organe este una ridicată în România, dar că numărul donatorilor ar putea fi mai mare dacă s-ar depăşi unele probleme de organizare din sistemul sanitar.
Profesorul universitar doctor Irinel Popescu, cel care conduce Clinica de Chirurgie şi Transplant Hepatic de la Institutul Clinic Fundeni, a spus într-o conferinţă de presă că procedura de inscripţionare pe card a opţiunii privind donarea de organe a fost încercată în anumite ţări şi, din păcate, nu cu foarte mult succes, de aceea, până la urmă, în momentul de faţă, au rămas două sisteme majore de a obţine acordul pentru prelevarea de organe.
“Unul este cel pe care îl folosim noi, iar al doilea este aşa numitul consimţământ prezumat. Acesta prevede că dacă un paciet în moarte cerebrală nu şi-a declarat opoziţia faţă de donare de organe când era în viaţă, se consideră automat că e de acord. Cei care nu doresc să le fie prelevate organe în cazul în care ajung în moarte cerebrală se înscriu într-un registru special. Cine nu figurează în acel registru, automat este considerat ca fiind favorabil donării de organe. Dar eu pot să vă spun că şi în această situaţie, de cele mai multe ori, se ţine cont de părerea familiei. Şi în această situaţie, a ceea ce numim consimţământ prezumat, totuşi, părerea familiei contează şi opoziţia familiei faţă de donarea de organe, constituie un motiv de a nu se preleva organe. Celelalte sisteme, inclusiv cel cu opţiunea deschisă pe card, nu au dat rezultate din motive pe care aş putea să vi le explic, ţin de psihologia colectivă, dar ele au fost testate în practică şi atunci s-a renunţat la ele. Au rămas aceste două sisteme :consimţământul prezumat şi consimţământul familiei”, a explicat medicul Irinel Popescu.
El a spus că în România maniera de obţinere a acordului familiei nu constituie un impediment major arătând că rata de consimţământ este una foarte ridicată datorită psihologiei specifice a poporului român şi a modului în care mass-.media a prezentat realizările transplantului.
Profesorul universitar Irinel Popescu a spus că Agenţia Naţională de Transplant a reuşit să depăşească, în bună parte, problemele privind numărul de donatori, arătând că “ele ţin, oricât ar părea de curios, de organizarea sistemului sanitar, de faptul că mulţi din potenţialii donatori se pierd, pentru că diagnosticul de moarte cerebrală nu poate fi pus, pentru că ei nu pot fi menţinuţi în condiţii adecvate prelevării de organe”.
“Asta înseamnă a avea restul constantelor biologice foarte bune, tensiunea arterială, diureza, şi aşa mai departe, pentru ca să fie donator de organe şi, din păcate, în unele spitale unde există astfel de donatori, tot lanţul acesta de evenimente, de la diagnosticul morţii cerebrale până la menţinerea donatorului, până la abordarea familiei ca să i se ceară consimţământul, nu este parcurs”, a spus Popescu.
Şeful Clinicii de Chirurgie şi Transplant Hepatic din cadrul Institutului Fundeni a precizat că datele actuale arată că România ar putea să aibă, probabil, un număr cel puţin dublu de donatori faţă de cel actual, dar că zona în care trebuie lucrat mai departe este cea a organizării infrastructurii de spital.
Referindu-se la SJU Suceava, unitate acreditată de Ministerul Sănătăţii pentru activitatea de prelevare de organe, medicul Irinel Popescu a spus că spitalul sucevean dispune de cele două servicii absolut esenţiale pentru selectarea potenţialilor donatori de organe, respectiv secţii de neurologie şi neurochirurgie.
“Doctorul Sorin Hâncu ar avea dorinţa să se facă mai multe, condiţiile esenţiale sunt existenţa unui serviciu de neurologie şi de neurochirurgie şi Suceava le are pe amândouă, pentru că donatorii de organe sunt bolnavi care au pierdut iremediabil creierul şi dorinţa pe plan local de a identifica astfel de cazuri, de a menţine persoana respectivă care este într-un serviciu de terapie intensivă, este pe un pat de terapie intensivă, este într-o situaţie critică, deci necesită un tratament la fel de intensiv ca al cuiva care poate fi salvat. Aceşti oameni, din păcate nu mai pot fi salvaţi, dar ei trebuie foarte bine susţinuţi până în momentul în care se solicită familiei prelevarea de organe.
Cred că e problemă de mentalitate a corpului medical. Un exemplu de la Baia Mare, al şefului de la Terapie Intensivă de acolo, care a avut două încercări, în două perioade de timp diferite, de a deveni unitate de la care se fac prelevări de organe, de unde sunt identificaţi şi diagnosticaţi donatori de organe. Prima oară a trebuit să abandoneze, din diverse motive, i s-a părut prea dificil, nu reuşea să pună diagnosticul la timp, nu reuşea să-i menţină, nu reuşea să obţină acordul, şi când a decis să încerce din nou, lucrurile s-au legat ceva mai bine, a reuşit să creeze în spital acea atmosferă pozitivă donării de organe”, a explicat Popescu
El a spus că este convins că şi la Suceava s-ar înregistra acelaşi procent ca la nivel naţional al consimţământului familiilor în privinţa donării de organe de la pacienţii aflaţi în moarte cerebrală
“Aşa încât apelul e mai degrabă către colegii mei, către cei care lucrează în serviciile de Terapie Intensivă, în condiţiile în care Spitalul Judeţean Suceava are ambele servicii şi de neurologie şi neurochirurgie în care se selectează donatorii de organe”, a mai spus medicul Irinel Popescu.
Referindu-se la evoluţia activităţii de transplant în România, şeful Clinicii de Chirurgie şi Transplant Hepatic a apreciat că aceasta a fost una constantă, chiar în creştere în cazul celor două programe de transplant renal derulate la Cluj Napoca, unde este coordonat de prof.univ.dr. Mihai Lucan şi cel de la Institutul Fundeni din Bucureşti, coordonat de profesorul universitar doctor Ionel Sinescu şi “spectaculoasă” în cazul programului de transplant hepatic în condiţiile în care în România nu exista tradiţie în transplantul hepatic, ajungându-se ca în ultima perioadă să se efectueze, anual, peste 100 de operaţii.
“Din păcate aici ne-am oprit, transplantul de cord încearcă să-şi revină în ultima vreme, la nişte cifre pe care le obţinusem pe la începutul anilor 2000, dar care oricum nu sunt încă satisfăcătoare, transplantul de plămân nu se face, transplant de pancreas se face într-un procent mic. Agenţia Naţională de Transplant s-a străduit să crească numărul de donatori şi faptul că de la 20 de donatori pe an câţi aveam până în 2006, acum avem 140, înseamnă ceva”, a spus Popescu.
El a arătat că rinichiul şi ficatul sunt două organe care au mare succes în transplant precizând că ar trebui făcut mai mult şi în privinţa prelevării altor organe.
“Iată, de exemplu, am fost abordaţi de Spitalul Universitar din Viena pentru a semna de urgenţă un acord de înfrăţire şi de colaborare cu acest spital, pentru că, altfel, bolnavii români aflaţi pe listă, care au nevoie de un transplant pulmonar la Viena, nu mai pot fi transplantaţi în lipsa unui astfel de acord. Deci activitatea de transplant pulmonar, de transplant cardiac, de transplant combinat cord-pulmon, probabil că ar trebui stimulată mai mult, asta iarăşi ţine de corpul medical până la urmă, pentru că de la cei 140 de donatori care au fost anul trecut se puteau preleva şi plămâni şi cord dacă sistemul medical românesc ar fi fost pregătit să transplanteze şi aceste organe”, a spus medicul Irinel Popescu.
Şeful Clinicii de Chirurgie şi Transplant Hepatic din cadrul Institutului Fundeni a mai spus că dacă în cazul programelor de transplant de cord România are specialişti pregătiţi, amintindu-i pe medicii Şerban Brădişteanu de la Spitalul de Urgenţă “Floreasca” din Bucureşti şi pe profesorul Horaţiu Suciu de la Târgu Mureş, în cazul transplantului de plămân, deocamdată, nu sunt specialişti pregătiţi.
El a subliniat că în cazul cordului şi plămânilor condiţiile de prelevare sunt mai drastice decât cele ale rinichilor şi ficatului.
“Pentru cineva care lucrează de ani de zile în domeniul acesta şi are şi reperele internaţionale, eu aş zice că ne aflăm cumva cam la jumătatea drumului, pentru că în România spuneam ar fi normal să avem oarecum dublul numărului de donatori pe care îl avem şi asta ar însemna ca numărul transplantelor renale să fie şi el dublu, deci, în momentul de faţă se fac trei sute- trei sute şi ceva de transplanturi renale în cele două centre. România are şapte sau opt mii de pacienţi pe dializă, dintre care cei mai mulţi ar putea beneficia de transplant renal. S-au făcut, în ultimii doi ani, câte 122 de transplanturi hepatice. Pe lista de aşteptare sunt patru sute şi ceva de bolnavi. În ce interval de timp va fi parcursă cea de a doua jumătate a drumului nu ştiu, eu sper că mai puţin de 15 ani cât a durat prima parte a dezvoltării acestui program, dar uitându-ne la cifre, cam astea cred că ar fi considerentele poate cele mai pertinente, suntem undeva cam la jumătatea drumului”, a spus Popescu.
Medicul Irinel Popescu a arătat că transplantul de organe este o activitate de performanţă, care cere multă dedicaţie şi mult spirit de sacrificiu, iar în această ramură a medicinei îşi desfăşoară activitatea “oameni absolut devotaţi”, la care pasiunea individuală joacă un rol important.
El şi-a exprimat îngrijorarea faţă de exodul medicilor români arătând că cei care pleacă sunt, în mare parte, oamenii “dispuşi să muncească” arătând că, deocamdată, nu au plecat specialişti în transplantul de organe.
“ Din câte ştiu eu, în afară de liderii pe care îi ştiţi ai transplantului şi generaţiile următoare, iau cazul transplantului de ficat, cei doi specialişti pe i-am format şi care sunt şefi de echipă independentă de transplant au rămas amândoi în ţară. Şi cred că acelaşi lucru se întâmplă şi în celelalte centre, e o meserie care se face cumva şi din pasiune, e o ramură a medicinei pe care o fac oameni absolut devotaţi şi la care elementul acesta subiectiv şi pasiunea individuală probabil joacă un rol important, dar aceasta nu este o garanţie pentru viitor”, a mai spus medicul Irinel Popescu.
Intră acum și în grupul de
