Intră acum și în grupul de
De fiecare dată când vine 1 Decembrie, ne îmbrăcăm în tricolor, ne adunăm în piețe înghețate, depunem coroane, ascultăm discursuri despre „unitate” și „jertfă”, iar la final plecăm acasă cu mâinile în buzunare și cu sufletul pe jumătate. Nu e vorba că nu iubim România. E vorba că nu mai știm să ne bucurăm de ea.
Sărbătoarea națională a devenit, încet-încet, un parastas cu fanfară. O comemorare solemnă, aproape funebră, în care ne amintim ce-am fost, dar nu prea mai credem că vom mai fi. Și nu e vina istoriei – e vina noastră, a celor care am ales să ținem Marea Unire în plină iarnă, în postul Crăciunului, când gerul mușcă din obraji și când gândul tuturor fuge mai degrabă spre sarmale decât spre idealuri naționale.
Generația părinților noștri avea, paradoxal, sărbători mai vii. 1 Mai și 23 August erau, ce-i drept, impuse de regimului, dar după defilarea obligatorie lumea fugea la iarbă verde, la mici, la bere și la muzică. Era o bucurie populară autentică, nu doar o obligație civică. Astăzi, în schimb, 1 Decembrie e o datorie rece pe care o plătim cu mâinile înmănușate și cu nasul roșu.
Nu e normal.
O națiune vie are nevoie de o zi națională în care să bată soarele, să miroasă fânul cosit, să se audă râsete de copii și hore până dimineață. America sărbătorește pe 4 iulie cu grătare și focuri de artificii. Franța pe 14 iulie cu paradă, șampanie și dans până în zori. Noi ne-am ales o zi în care abia reușim să nu ne înghețe lacrimile, fie de emoție, fie de frig.
Nu contestăm valoarea istorică a Marii Uniri – dimpotrivă. Tocmai de aceea merită mai mult decât un ceremonial de cimitir. Merită o zi în care să putem ieși în tricou, să bem o bere în piață fără să ne fie frică de pneumonie și să cântăm „Deșteaptă-te, române!” cu gura până la urechi, nu cu dinții clănțănind.
E timpul să recunoaștem: 1 Decembrie nu mai e ziua bucuriei naționale. A devenit ziua remușcării colective.
Politicienii, împreună cu Academia Română și cu societatea civilă, au datoria să găsească o dată de vară care să devină noua Zi Națională a României. Nu pentru a șterge 1918 din calendarul afectiv, ci pentru a-i da șansa să trăiască cu adevărat în inimile noastre. Poate 27 martie (Unirea Basarabiei), poate 10 mai (ziua Regatului și a Independenței), poate chiar o zi nouă, aleasă prin referendum. Important e să fie vară, să fie soare, să fie viață.
România merită o sărbătoare în care să nu ne mai fie frig când spunem „La mulți ani!”. Merită o zi în care să ne îmbrățișăm pe stradă, nu doar să ne plecăm fruntea în fața unui monument.
Până atunci, 1 Decembrie va rămâne ceea ce este azi: o aniversare frumoasă, dar pe jumătate comemorare. Iar noi vom continua să iubim România în șoaptă, cu paltonul încheiat până la gât și cu sufletul pe jumătate înghețat.
Intră acum și în grupul de
