Intră acum și în grupul de
Aderarea României la Uniunea Europeană în 2007 a fost un moment de euforie colectivă, marcat de promisiuni de prosperitate și integrare în spațiul european. Cetățenii au visat la un viitor mai bun, cu oportunități economice și standarde de viață ridicate. Totuși, aproape două decenii mai târziu, realitatea pare să contrazică aceste așteptări. Politicile adoptate de clasa politică românească, caracterizate printr-o dependență accentuată față de directivele de la Bruxelles, au dus la consecințe profunde: dezindustrializare masivă, exodul a milioane de cetățeni și o pierdere graduală a suveranității economice și politice.
Rezultatele sunt vizibile: aproximativ 4-5 milioane de români au plecat la muncă în străinătate, atrași de salarii mai bune și condiții de viață superioare, în timp ce țara se confruntă cu o datorie externă de circa 220 de miliarde de euro. Chiar și Statele Unite au recunoscut recent erorile strategice ale externalizării capacităților industriale, un model pe care România l-a urmat cu consecințe similare. În acest context de criză multiplă – economică, demografică și de identitate națională – se pune întrebarea: care sunt soluțiile viabile?
Economistul Albert Hirschman, în lucrarea sa clasică din 1970, „Exit, Voice and Loyalty”, oferă un cadru analitic relevant pentru a înțelege reacțiile oamenilor față de sisteme disfuncționale. Potrivit lui Hirschman, indivizii pot alege să părăsească sistemul (exit), să protesteze pentru schimbare (voice) sau să rămână loiali, sperând în îmbunătățiri interne (loyalty). Aplicat la situația României, aceste opțiuni capătă contururi concrete, dar adesea problematice.
Prima variantă, „exit-ul”, implică o amplificare a migrației. În loc de actualele 5 milioane de români plecați, am putea ajunge la 10-12 milioane, lăsând în urmă o țară depopulată. Deja, politicienii și antreprenorii apelează la forță de muncă din Asia pentru a umple golurile, un proces care seamănă cu o formă discretă de colonizare economică. Aceasta nu rezolvă criza, ci o perpetuează, transformând România într-un exportator de talente și un importator de mână de lucru ieftină, cu riscuri pentru coeziunea socială și identitatea culturală.
A doua opțiune, „voice-ul” prin proteste masive, pare la fel de improbabilă. Istoria recentă arată că mișcările revoluționare sunt rareori spontane; ele sunt adesea orchestrate de interese interne sau externe, așa cum argumenta Curzio Malaparte în „Tehnica loviturii de stat” (1931). În România, lipsa unei mobilizări civice autentice, combinată cu diviziuni politice și influențe externe, face ca protestele să rămână la nivel simbolic, fără a genera schimbări structurale.
În fine, „loyalty-ul” față de actuala coaliție de guvernare ar însemna ca pe viitor, în ciuda politicilor care au accentuat sărăcirea populației, românii să aleagă din nou PSD-PNL-USR. Și obligatoriu, pe Nicușor Dan pentru un al doilea mandat, pentru a Salva România!
Intră acum și în grupul de
