Unirea Principatelor, sau începutul unei marginalizări progresive accentuată după 1990, care a transformat Moldova dintr-un centru de putere istorică într-o periferie politică, de dr. Adrian Botezatu


Intră acum și în grupul de

În fiecare an, pe 24 ianuarie, România sărbătorește Mica Unire ca pe un moment de glorie națională, amintindu-ne de dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza și de nașterea statului modern. Totuși, pentru regiunea Moldova, această zi capătă o nuanță amară: ea marchează nu doar unirea cu Țara Românească, ci și începutul unei marginalizări progresive, care a transformat un centru de putere istorică într-o periferie politică. La 167 de ani de la eveniment, este esențial să evidențiem reducerea semnificativă a rolului Moldovei în peisajul național – de la contribuții fundamentale în secolul al XIX-lea la o prezență simbolică în prezent. Această evoluție nu este doar o întâmplare istorică, ci un semnal al dezechilibrelor regionale care persistă în România contemporană.

Să începem cu rădăcinile glorioase. În contextul revoluționar european din 1848, boierii moldoveni au jucat un rol primordial în construirea culturii naționale, aliniată la exigențele moderne. Familia Hurmuzaki din Bucovina exemplifică acest angajament: ei au salvat principalii revoluționari români, oferindu-le ospitalitate și protecție. Eudoxiu Hurmuzaki și fratele său Gheorghe au finanțat din propriile resurse Colecția Hurmuzaki – o arhivă monumentală de copii după documente istorice despre români, adunate din arhivele Vienei, Constantinopolului, Poloniei, Ungariei, Moldovei și Țării Românești.

Unirea din 1859 a fost incompletă pentru că tehnic vorbind, doar aproximativ 45% din teritoriul Moldovei lui Alexandru cel Bun s-a unit cu Țara Românească: Bucovina rămânea sub ocupație austriacă, iar Basarabia sub cea rusească. Astăzi, acel teritoriu medieval este fragmentat între patru state – România, Republica Moldova, Ucraina și Federația Rusă –, reflectând o pierdere teritorială și simbolică dureroasă. Alegerea lui Cuza ca domn al Moldovei la Iași pe 5 ianuarie 1859, urmată de alegerea sa la București pe 24 ianuarie, a marcat primul pas spre consolidarea capitalei sudice ca centru politic dominant. Pentru ieșeni, această dată nu este doar o sărbătoare, ci și o comemorare a pierderii statutului de capitală – un simbol al mutării centrului de greutate spre Muntenia.

Perioada următoare a confirmat această tendință de diminuare. Până la Primul Război Mondial, a existat o paritate relativă între moldoveni și munteni în conducerea Guvernului României, reflectând echilibrul inițial al Unirii. Însă în interbelic, rolul moldovenilor a scăzut treptat, în favoarea ardelenilor, care au adus o perspectivă administrativă influențată de experiența habsburgică. Epoca comunistă a oferit o ultimă rază de relevanță: doi lideri influenți proveneau din Moldova – Gheorghe Gheorghiu-Dej din Bârlad și Emil Bodnăraș din Iaslovăț, Suceava. După moartea lor, regiunea a intrat într-o irelevanță politică profundă, lipsită de voci puternice la centru.

Situația post-1990 accentuează această marginalizare. În cei 35 de ani de democrație, Moldova a produs doar câțiva politicieni cu influență notabilă la București: Octav Cozmâncă, Viorel Hrebenciuc, Ion Solcanu și Radu Timofte (în timp ce Gheorghe Flutur și-a construit doar o imagine de influență, fără substanță reală). Cel mai grăitor indicator este absența aproape totală din funcția de prim-ministru – singura poziție cu putere financiară reală. Doar Mihai Răzvan Ungureanu a ocupat-o, și asta pentru doar trei luni în 2012. Această statistică – un singur premier moldovean în 35 de ani, pentru o perioadă infimă – demonstrează clar că factorul cultural și politic moldovenesc nu mai contează în ecuația puterii. În schimb, premierii din Ardeal sunt preferați, adesea cu sprijinul Bruxelles-ului, datorită unei „vaste experiențe istorice în gestionarea iobagilor”.

Această reducere a rolului Moldovei nu este doar o nedreptate istorică, ci o problemă structurală care afectează dezvoltarea echilibrată a țării. Regiunea, cu moștenirea sa culturală bogată și contribuțiile decisive la nașterea României, merită mai mult decât o serbare anuală. Doar așa, spiritul Unirii poate redeveni unul autentic, de parteneriat regional, nu de dominare.


Intră acum și în grupul de