Intră acum și în grupul de
Conflictele armate din Ucraina și din Iran nu sunt doar niște războaie „de acolo”. Ele reprezintă un semnal de alarmă brutal pentru întreaga Europă de Est, inclusiv pentru România. Din păcate, lecțiile pe care le oferă aceste confruntări par să treacă pe lângă București fără să lase vreo urmă în politica de apărare, în strategia externă sau în mentalitatea elitei politice.
Paradigma războiului s-a schimbat radical. Nu mai câștigă cine are cele mai multe tancuri moderne sau avioane sofisticate, ci cine știe să construiască apărări inginerizate profunde, fortificații inteligente și rezistență pe termen lung. Atât ucrainenii, cât și iranienii au transformat terenul în aliat: tranșee, câmpuri de mine, fortificații subterane, bariere antitanc. România? Ministerul Apărării continuă să semneze liste de achiziții pe un model clasic din anii ’90 – tancuri, avioane, sisteme de rachete – ignorând complet componenta ingineristică a războiului modern. Nu există niciun program național serios de fortificare a frontierei de est, a regiunii Moldovei sau a zonelor strategice.
La fel de gravă este lipsa pregătirii ideologice a populației. În Ucraina și Iran, cetățenii au fost educați în spiritul patriotismului, al sacrificiului și al rezistenței naționale. La noi, patriotismul a devenit aproape un cuvânt obscen, asociat cu „extremismul”. Tot ce e românesc e suspect, tot ce vine din afară e automat superior. Cum să ceri unui popor să-și apere țara când de 30 de ani i se spune că „țara asta nu merită efortul”?
Politica externă românească agravează situația. În momente de criză majoră, cea mai înțeleaptă atitudine este moderația și echilibrul. Bucureștiul a ales exact contrariul: implicare directă, fără rezerve, atât în conflictul ucrainean, cât și în cel iranian. Elitele politice și militare par dispuse să sacrifice orice – inclusiv voința populară exprimată prin referendumuri sau sondaje – pentru a demonstra loialitate față de NATO. Este o atitudine care ignoră lecția elementară: într-un război major, interesele naționale trebuie puse mai presus de orice altceva.
Dar cel mai alarmant este starea de destructurare avansată în care se află Statul român. Nu mai avem politică externă autonomă, nu mai avem armată capabilă să apere teritoriul național (în special Moldova istorică), nu mai gestionăm resursele naturale și financiare. Datoria externă uriașă va fi plătită de copiii noștri. Avem cea mai mare emigrație din UE în timp de pace. 70% din administrația publică este falimentară. Deficitul demografic este catastrofal. Alocăm doar 2,8% din PIB pentru educație – cel mai mic procent din Uniune. 80% din deficitul comercial vine din importuri alimentare. Încrederea populației în instituții (Președinție, Guvern, Parlament, Justiție) este la minime istorice. Iar cultura și identitatea națională sunt subminate constant.
Aceste realități nu sunt simple statistici. Ele sunt simptomele unei țări care a uitat să se apere – nu doar militar, ci și moral, cultural și economic.
România nu mai are luxul iluziilor. Războaiele din Ucraina și Iran ne arată că supraviețuirea în secolul XXI nu se obține prin declarații pro-occidentale sau prin achiziții de echipamente scumpe, ci prin fortificații inteligente, prin refacerea patriotismului sănătos, prin moderație în politică externă și, mai ales, prin reconstruirea unui stat funcțional.
Intră acum și în grupul de
